You are currently browsing the category archive for the ‘Impuls nr.11’ category.

Ionatan Piroşca s-a născut pe 20 mai 1958 la Brăila întro familie de creştini baptişti. Şcoala generală şi liceul le-a terminat aici. A început să scrie de copil. Prima carte de versuri i-a apărut în 1994. Tot atunci a fost pensionat de boală. Apoi, alte câteva cărţi au văzut lumina tiparului… Anul trecut a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Boala a avansat permanent, acum este declarat persoană cu handicap grav. Dar nu înceteză să scrie. „… e slujba la care m-a chemat Dumnezeu. Nu cred că voi abandona vreodată slujba mea. Numai când Domnul mă va chema la El.“ ne-a mărturisit Ionatan

Când aţi început  să scrieţi poezie?

Am mai povestit… Cred că eram în prima sau a doua clasă, la şcoală; abia învăţasem să citesc şi să scriu. Era iarna, în preajma vacanţei, în apropierea Crăciunului. Colegii mei cântau împreună cu „tovarăşa”. Eu ascundeam în bancă un caiet învelit în hârtie albastră. Îl ascundeam fiindcă nu aveam voie să facem altceva la lecţia de muzică, decât să cântăm. Iar eu tocmai asta făceam: în loc să cânt, ca toţi pionierii, scriam. Scriam o poezie pentru Moş Crăciun. Este prima poezie de care-mi amintesc. Când m-a prins „tovarăşa”, m-a dat afară de la oră… Cam atunci am început să simt eu „ghimpele” chemării poeziei.

Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Timpul este elementul de început al universului în care trăim şi un ingredient esenţial al vieţii fiecăruia dintre noi. Indiferent dacă ne planificăm cu grijă viitorul, sau îl lăsăm în voia sorţii, niciunul dintre noi nu ne trăim viaţa decât o singură dată – în prezent – apoi o lăsăm în trecut, prinvind-o peste umăr transformată în amintire.

Unora le-a plăcut trecutul mai mult decât prezentul şi încearcă să trăiască în trecut, tânjesc după trecut, spunând cu nostalgie că „zilele de odinioară erau mai bune decât cele de acum” fără să conştientizeze că în felul acesta sacrifică prezentul, se hrănesc cu amintirea unor vremi care deşi plăcute, sau mai păcute decât cele de acum, au apus, au fost înmormântate în istorie pentru totdeauna.

Alţii nu pot dormi noaptea din cauza trecutului lor. Sunt condamnaţi de el, sunt consumaţi de vinovăţia greşelilor făcute în anii tinereţii, stricând în felul acesta şi o parte a prezentului lor, a timpului ce încă nu a apus. Dacă ar putea da timpul înapoi, ar face-o tocmai ca să o ia de la capăt, să scape dacă ar putea de un trecut ce e pentru ei ca o stafie.

Mulţi dintre noi încă nu avem un trecut… cel puţin nu unul conturat, nu unul după care să tânjim sau unul care să ne condamne, însă la fel ca fiecare, schimbăm şi noi filele calendarului cu aceaşi repeziciune.

Când vorbesc despre trecut ce rost are să vorbesc la plural? Ce rost are să împart oamenii după forma trecutului lor sau a ecoului pe care îl are în viaţa fiecăruia. Trecutul meu, oricum ar fi el, e viaţa mea trăită zi de zi. La fel e şi trecutul tău, şi oricât l-am studia sau împărţi, cu mult mai importantă e ziua de azi. Trecutul meu e slava sau ruşinea mea, dar scriu aici tocmai ca să nu uit, să-ţi amintesc şi ţie dacă pot, că trecutul a fost cândva moale, ca un lut – dacă îi pot spune aşa – un lut pe care l-am modelat cum am ştiut, cum am putut, şi care trecând graniţa lui „azi” s-a pietrificat.

Unii, alţii, noi, fiecare cu trecutul lui pe care şi-l clădeşte azi !

Ruben Bucoiu

Oameni care au fost, influențe care vor rămâne …

“Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au vestit Cuvîntul lui Dumnezeu; uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire, și urmați-le credința!” – Evrei 13.7

Amintirile sunt comorile pe care nu ni le poate fura nimeni. Ascunse în cutele memoriei noastre, aceste amintiri sunt veritabile puncte de reper, clipe în care cineva sau ceva ne-a atins “existențial” și ne-a modificat pentru totdeauna traiectoria în procesul devenirii noastre întru ființă.

Amintirile sunt o bună pregătire pentru viitor. Unii oameni vin și pleacă repede din viața noastră, alții stau o vreme, punându-și amprenta pe inima noastră. După plecarea lor, nu vom mai fi niciodată aceiași.

Asemenea soarelui care-și reflectă strălucirea în bobul de rouă sau în ciobul de sticlă, și Dumnezeu își poate reflecta ceva din sfințenia Lui în viața oamenilor. Unii sunt curați și neprihăniți ca roua dimineții, alții sunt doborâți de viața ca ciobul rătăcit în praful pământului. Strălucirea divină se desfață însă și într-unii și-n ceilalți, manifestând prin ei pentru noi ceva din splendoarea unor alte țărmuri și a unor alte vremuri de dincolo de înviere. Citește restul acestei intrări »

 „Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta, şi copiii voştri să povestească copiiilor lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!” (Ioel 1,3)

Nu toate amintirile sunt vrednice de a fi date mai departe. Nu toate amintirile noastre au un impact sănătos, asupra personalităţii noastre şi asupra altora. De unele amintiri trebuie să ne vindecăm. Însă generaţiile tinere trebuie să păstreze de la generaţiile de dinaintea lor pildele, faptele exemplare şi să nu dispreţuiască înţelepciunea celor cu peri albi, cum spune Scriptura.

Amintirile despre oameni ai credinţei, despre faptele lor şi despre purtarea lor înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu trebuie date mai departe. Şi aşa este şi istorioara care urmează… Citește restul acestei intrări »

Studiul sărbătorilor evreieşti ne aduce la un punct de referinţă din calendarul Poporului Ales. Avem înainte sărbătoarea Anului Nou, cunoscut astăzi ca Roş Haşana sau Sărbătoarea Trâmbiţelor. Aniversat în prima zi a lunii Tişri, a şaptea, anul nou evreiesc este evenimentul în baza căruia se calculează desfăşurarea anilor, Anul Sabatic şi Anul de Veselie, şi îşi are originea chiar în porunca lui Dumnezeu Însuşi: Levitic 23.23-25.

Numele de “Sărbătoare a Trâmbiţelor” i-a fost atribuit datorită poruncii specifice a lui Dumnezeu de a „vesti” această zi cu sunet de trâmbiţă, obicei respectat chiar şi în perioada modernă în comunităţile evreieşti din întreaga lume. De fapt, trâmbiţele folosite, numite Shofar, sunt confecţionate din coarne de berbecişi redau un sunet specific pentru această sărbătoare.

În tradiţia evreiască, această zi, Roş Haşana, este o zi de cercetare şi de pocăinţă şi chiar o zi a judecăţii, devenind o aniversare a creaţiei lumii, despre care evreii cred că a început cu cinci zile înainte.

Alături de elementele de bază ale unei sărbători de Sabat – în care este interzisă munca, poporul era chemat la o adunare sfântă, în care se aduceau jertfe speciale înaintea Domnului. Astăzi însă, datorită faptului că majoritatea evreilor sunt răspândiţi prin lume şi ritualul jertfelor nu mai este practicat, sărbătoarea este comemorată în comunităţi evreieşti locale prin mai multe obiceiuri.

Citește restul acestei intrări »

El a mai zis: „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul, şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni. Şi-a venit în fire şi a zis: „Cîţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” Şi s-a sculat, şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim;  căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se veselească

Tânărul din pilda dată de Domnul Isus a plecat de acasă şi a cheltuit întreaga avere primită de la tatăl său ca moştenire. În loc să facă investiţii înţelepte, a risipit acele bunuri devenind un om sărac şi primind o slujbă de porcar.

În acest pasaj din Scriptură putem identifica trei atitudini pe care le găsim în majoritatea căsniciilor.

Citește restul acestei intrări »

Mă gândeam să încep acest articol scriind despre prima mea amintire ca mic copil, dar acel moment sigur nu se compară ca şi încărcătură emoţională cu ultima amintire pe care o am dinainte să mă fi pocăit. Ţin minte că vorbeam cu cel ce urma să-mi devină învăţătorul de ucenicie. Mi-a arătat un verset din Biblie (acelaşi verset pe care mi l-a arătat la prima noastră întâlnire): „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morşi, vei fi mântuit” (Rom. 10:9). În acel moment am fost întrebat de ce nu fac şi eu ce scrie acolo, adică să-L primesc pe Hristos ca Mântuitor. Răspunsul meu a fost că nu pot face acest lucru întrucât sunt păcătos. Culmea, aceasta este cea mai bună motivaţie pentru ca un om să se pocăiască, adică să primească iertarea de păcate prin credinţa în Hristos cel răstignit pe cruce şi înviat din morţi a treia zi, şi apoi să se depărteze de faptele păcătoase făcute până atunci. Mi-amintesc că în acel moment am început să plâng, realizând că sunt foarte vinovat înaintea lui Dumnezeu, şi că dacă ar fi fost să mor atunci, cu siguranţă aş fi ajuns în iad.

Citește restul acestei intrări »

Poate că m-aş smeri mai mult dacă aş privi mai des în urmă. Oricâte bucurii mi-ar răsări în minte, întâlnesc mereu eşecurile pe care le-am avut: dezamăgirea celor la care ţin, lipsa de credinţă, lipsa de răbdare, atâtea cuvinte care nu trebuiau spuse, atâtea decizii greşite şi atâtea decizii bune pe care le-am abandonat; minciuni, scuze, revoltă împotriva lui Dumnezeu.

Zilele puţine pe care le-am trăit până acum nu au fost deloc rele; unele chiar pline de suspans, de satisfacţie şi de emoţie. Însă dacă iau voia lui Dumnezeu ca îndreptar, cele mai multe pălesc ca valoare.

Acum veţi zice: Stai o clipă! Dumnezeu se bucură când ne bucurăm noi şi Îşi doreşte să avem parte de bucurie… pentru că ne iubeşte!

N-aş zice. Omul a transformat noţiunea de bucurie în ceva plăcut lui. Mie îmi vine greu să cred că dragostea lui Dumnezeu Îşi doreşte atât de mult fericirea mea pământească de vreme ce bucuriile mă orbesc atât de uşor. Aş crede mai degrabă că (cel puţin mie) îmi va amâna împlinirea dorinţelor tocmai ca să primesc ceea ce am cel mai mult nevoie: prezenţa Lui.

Citește restul acestei intrări »

În urmă cu câteva luni, într-o zi am simţit că l-am dezamăgit pe Dumnezeu foarte tare. Foarte descurajată, mi-am luat Biblia şi am mers într-un parc din apropiere ca să citesc şi să mă rog.

Îmi plac foarte mult versetele din Romani 8 care spun: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Rom. 8.35)

„Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 8.38-39)

Am deschis Biblia la Romani 8, dar în loc să încep cu aceste versete, mi-au căzut ochii pe versetul 1: „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.”

Nu L-am auzit niciodată pe Dumnezeu vorbindu-mi cu voce tare, dar de câteva ori în viaţă mi-a vorbit atât de puternic în duhul meu, încât mi s-a părut că aproape Îl aud. Dimineaţa aceea în parc a fost una dintre ele.

O voce foarte puternică şi clară spunea duhului meu: „Cindy, Eu nu te acuz. Tu de ce te acuzi?”

Citește restul acestei intrări »

Ducem cu noi lumea trăită ca să ştim dincotro rostogolescu-se-ncoace şi ni se tot sparg de ţărm valuri de mare şi zboruri de păsări… Ca să ştim ce-am făcut bine şi ce am greşit, de-a lungul neînsemnatei şi nepreţuitei noastre ocazii să fim oameni pe un pământ al oamenilor. Nu al omeniei, neapărat… Ducem gânduri şi vorbe şi fapte în sacii memoriei noastre, numindu-le „amintiri” şi spunându-ne pe nume unii altora cu câte o frântură de memorie. Şi ce câştigăm? Poveri, doar poveri?!

Dar amintirea mai înseamnă ceva: amintirea mai înseamnă veghere („De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte…” Fapte 20:31). Adică pază bună care trece primejdia rea. Vegherea poate fi obositoare, uneori, poate fi o povară. „Vegheaţi, deci, în tot timpul, şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.” ne spune Domnul Isus în Evanghelia după Luca 21:36. Dar a veghea înseamnă a evita dureri şi necazuri incomparabil mai mari.  Şi mai înseamnă întâmpinarea în bune condiţiuni a lucrurilor „care se vor întâmpla”. Înseamnă anticiparea viitorului, a tot ce poate aduce el mai rău. Deci amintirea trecutului sau a unor aspecte ale lui poate însemna anticiparea viitorului.

 Ne putem aminti… viitorul? Ecleziastul ne spune că „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcarcă omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” Da, amintire înseamnă „chiar şi gândul veşniciei”, nostalgia după fericirea părtăşiei cu Dumnezeu, acea fericire care însoţeşte împlinirea adevăratului rost al existenţei umane. Nostalgia după glorificarea Numelui Celui ce ne-a creat şi ne-a creat cu un rost…

 Avem amintiri din care ne putem face orice… Dar cel mai adesea ne confecţionăm din ele ascunzători, camuflaje, văgăuni personale în care ne îngrămădim fiinţa ca să putem da vina pe orice altceva decât noi pentru eşecurile propriilor noastre persoane. Amintirile noastre sunt şi ele între acele gânduri care „se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele”, oferind lui Dumnezeu inima la care să privească pentru a ne cunoaşte cu adevărat. Nu ne putem ascunde de amintirile noastre, dar, cum spuneam, ne putem ascunde în ele. Dar Dumnezeu ştie să ne găsească şi acolo.

Ionatan Piroșca

Amintirile sunt comorile pe care nu ni le poate fura nimeni. Ascunse în cutele memoriei noastre, aceste amintiri sunt veritabile puncte de reper, clipe în care cineva sau ceva ne-a atins „existenţial” şi ne-a modificat pentru totdeauna traiectoria în procesul devenirii noastre întru fiinţă.   Amintirile sunt o bună pregătire pentru viitor. Unii oameni vin şi pleacă repede din viaţa noastră, alţii stau o vreme, punându-şi amprenta pe inima noastră. După plecarea lor, nu vom mai fi niciodată aceiaşi. (Amintiri cu sfinţi de Daniel Brânzei)

Revista Impuls vă propune un nou subiect:  Amintiri

Din sumar:

impuls11-300Pocăinţa are fantezia ei – Interviu cu Ionatan Piroşca

Prezentul de azi, e trecutul de mâine – Articol de Ruben Bucoiu

Amintiri cu sfinţi   – Articol de Daniel Brânzei

„Un sfânt este un om care lasă lumina să treacă prin el“

Miliţeanul, bibliile şi detergentul – Articol de Rodica Bogdan

Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta…

Atitudini în familieArticol de George Pordea

Sărbătoarea trâmbiţelor – religia evreilor

Articol de Paul Oprea

Amintirile pocăiţilor – Articol de Bogdan Marian

„Trebuie să ne aducem aminte de toate binefacerile Lui…“

Mâine, privind în urmă filă de jurnal – Articol de Ioana Fântână

Auzind vocea lui Dumnezeu în eşec   – de Cindy Schaap

Dumnezeu ştie să ne găsească şi în amintiri – de Ionatan Piroşca

Mai găsiti rebus şă alte articole.

Pentru a intra în posesia unui abonament citiţi sectiunea Abonamente.

Vizite

  • 87,989

Toate articolele publicate pe acest blog reprezintă produsul activităţii redacționale a revistei IMPULS, având în vedere drepturile de autor ale scriitorilor. Ne rezervăm dreptul de a adnota, corecta, revizuii sau retrage oricare dintre articolele postate pe blog, fără vreun preaviz sau menţionări suplimentare. Articolele pot fi citate doar integral cu menţionarea corespunzătoare a autorului și a sursei: http://revistaimpuls.ro/,

Cele mai citite

Parteneri





Promo





Blogosfera Evanghelică