Linia vieții

Articol de Ruben Bucoiu

Tradiţia unei familii sau a unui popor (ca familie lărgită) ar putea fi comparată, de ce nu, cu linia din palmă – cu acel drum săpat oarecum asemenea unui destin în palma cuiva. Tradiţia ca alegere constantă şi împământenită a unui obicei sau a unei înlănţuiri de obiceiuri, sapă identitatea unei familii şi în mod constant direcţia în care se îndreaptă, aşa cum apele râului îşi sapă în faţa lor albia.
Familia poporului român e cunoscută şi diferită între celelalte familii europene după tradiţiile şi obiceiurile pe care le are. Obiceiul de a face haz de necaz, tradiţia de a face aşa generaţie după generaţie, e doar un exemplu la îndemână. Dar în marea familie românească, presărate în mod ideal asemenea boabelor de sare într-o mâncare, sunt alte familii cu alte obiceiuri, uneori nu la modă, fără up-date-ul vremii şi astfel aflate în ochii celorlalţi sub zodia umbroasă a ciudăţeniei. Doar tradiţiile diferite şi obiceiurile parcă din altă lume a acestor familii dovedesc (lor şi nouă) că standardele şi valorile lor, relaţionale, moral-religioase, sau din alte puncte de vedere, au alte surse, alte izvoare decât cele contemporane. Obiceiul de a mânca duminică de duminică, la masa de dimineaţă sau la cină, Cuvintele vieţii şi nu ştirile locale, tradiţia de a spune „nu“ atunci când e cazul.
„Suntem ceea ce facem în mod repetat, vorba filosofului grec, fie că e vorba de fiecare dintre noi ca individ, sau ce facem în familia care ne este cea mai dragă pe lume, familia religioasă sau naţională căreia îi aparţinem.

Publicitate

Prezentul de azi e trecutul de mâine

Timpul este elementul de început al universului în care trăim şi un ingredient esenţial al vieţii fiecăruia dintre noi. Indiferent dacă ne planificăm cu grijă viitorul, sau îl lăsăm în voia sorţii, niciunul dintre noi nu ne trăim viaţa decât o singură dată – în prezent – apoi o lăsăm în trecut, prinvind-o peste umăr transformată în amintire.

Unora le-a plăcut trecutul mai mult decât prezentul şi încearcă să trăiască în trecut, tânjesc după trecut, spunând cu nostalgie că „zilele de odinioară erau mai bune decât cele de acum” fără să conştientizeze că în felul acesta sacrifică prezentul, se hrănesc cu amintirea unor vremi care deşi plăcute, sau mai păcute decât cele de acum, au apus, au fost înmormântate în istorie pentru totdeauna.

Alţii nu pot dormi noaptea din cauza trecutului lor. Sunt condamnaţi de el, sunt consumaţi de vinovăţia greşelilor făcute în anii tinereţii, stricând în felul acesta şi o parte a prezentului lor, a timpului ce încă nu a apus. Dacă ar putea da timpul înapoi, ar face-o tocmai ca să o ia de la capăt, să scape dacă ar putea de un trecut ce e pentru ei ca o stafie.

Mulţi dintre noi încă nu avem un trecut… cel puţin nu unul conturat, nu unul după care să tânjim sau unul care să ne condamne, însă la fel ca fiecare, schimbăm şi noi filele calendarului cu aceaşi repeziciune.

Când vorbesc despre trecut ce rost are să vorbesc la plural? Ce rost are să împart oamenii după forma trecutului lor sau a ecoului pe care îl are în viaţa fiecăruia. Trecutul meu, oricum ar fi el, e viaţa mea trăită zi de zi. La fel e şi trecutul tău, şi oricât l-am studia sau împărţi, cu mult mai importantă e ziua de azi. Trecutul meu e slava sau ruşinea mea, dar scriu aici tocmai ca să nu uit, să-ţi amintesc şi ţie dacă pot, că trecutul a fost cândva moale, ca un lut – dacă îi pot spune aşa – un lut pe care l-am modelat cum am ştiut, cum am putut, şi care trecând graniţa lui „azi” s-a pietrificat.

Unii, alţii, noi, fiecare cu trecutul lui pe care şi-l clădeşte azi !

Ruben Bucoiu