„Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta, şi copiii voştri să povestească copiiilor lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!” (Ioel 1,3)

Nu toate amintirile sunt vrednice de a fi date mai departe. Nu toate amintirile noastre au un impact sănătos, asupra personalităţii noastre şi asupra altora. De unele amintiri trebuie să ne vindecăm. Însă generaţiile tinere trebuie să păstreze de la generaţiile de dinaintea lor pildele, faptele exemplare şi să nu dispreţuiască înţelepciunea celor cu peri albi, cum spune Scriptura.

Amintirile despre oameni ai credinţei, despre faptele lor şi despre purtarea lor înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu trebuie date mai departe. Şi aşa este şi istorioara care urmează…

Cine n-a tremurat măcar o dată că tovarăşii miliţieni îl vor prinde cu ceva în neregulă? Ieşirea dintr-un oraş românesc prin dreptul posturilor de miliţie era întotdeauna o ocazie de furnicături pe piele sau măcar de introspecţie: Oare totul e în regulă? N-am „păcătuit” cu nimic? Oare nu-s cu numere pare în duminica în care circulă maşinile cu numere impare?

Nu doar cetăţenii simpli îşi puneau astfel de întrebări. Şi cei care făceau parte din sistemul draconic aveau parte de furnicături când nu respectau prevederile Sistemului. Mi-amintesc o întâmplare cu un ofiţer care era în situaţia de a se căsători. De vreme ce relaţia cu Biserica era tabu, omul nostru s-a dus şi s-a căsătorit doar cu mireasa la un schit – izolat de „civilizaţie”, pe un vârf de munte neumblat, neştiut, ca să nu afle cumva tovarăşii colegi securişti că merge să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu, că are nevoie de prezenţa unui preot ca să treacă acest prag important al vieţii lui. Cununia civilă a fost cu tot tacâmul: familie, colegi, chef şi voie bună, însă în momentul în care s-a dus la schit, omul nostru a ştiut că avea nevoie de Dumnezeu!…

Aşa a ştiut mama mea că are nevoie disperată de o intervenţie miraculoasă când trecea prin dreptul postului de miliţie cu o maşină al cărei portbagaj era plin cu biblii.
Mama era o verigă dintr-o reţea de distribuire a bibliilor şi a literaturii religioase pe vremea comuniştilor.   Într-o zi, au venit la noi acasă doi misionari care aveau maşina plină de biblii şi broşuri. Ne-au spus că trebuiau să descarce de urgenţă maşina. Vorbeau o engleză dificilă. Noi, copiii, ştiam engleză doar cât învăţaserăm la şcoală. Noi serveam drept „interpreţi”.

În localitatea N., care se află la doar câţiva kilometri de localitatea O., era un „depozit” de biblii şi literatură religioasă, camuflat, bineînţeles – era de fapt casa unei familii de bătrâni tare credincioşi, care au riscat mult pentru această cauză nobilă. La un moment dat, mama voia să le spună misionarilor că în nu-ştiu-ce parte a ţării fusese descoperit un astfel de depozit clandestin, şi că bibliile fuseseră arse, că trebuia avut mare grijă, să se meargă doar după lăsarea întunericului. Îmi aduc bine aminte că am căutat în dicţionar a arde / to burn pentru că nu ştiam verbul şi nu le puteam explica misionarilor situaţia.
Misionarii cu maşina lor încărcată au fost însoţiţi de tata până în localitatea N. pentru a descărca bibliile şi broşurile. La postul de miliţie de la ieşirea din localitatea O. nu a fost nicio problemă, deoarece maşina avea număr străin şi nu a fost oprită de miliţieni.

Între timp, o altă maşină, o Dacia 1300 vişinie – în care ne aflam cu încă două surori de-ale mele, cu mama şi cu fratele care conducea maşina – se pregătea de plecare spre localitatea N., pentru a lua din bibliile tocmai descărcate şi a le aduce la noi acasă. De aici urmau a fi distribuite la cei care aveau atâta nevoie de ele.

Când am ieşit din localitate, postul de miliţieni era pustiu. Mama a considerat că acest lucru e un semn bun. Distanţa nu era mare până la casa de unde trebuia să luăm bibliile, aveam mari şanse să fie la fel la întoarcere, să nu fie niciun miliţian la post, să trecem neobservaţi.

La întoarcere însă, în postul de miliţie, becurile erau aprinse. Era activitate…
Mama ne-a spus să ne rugăm să nu ne oprească pe noi, să oprească alte maşini din faţa noastră. Aveam portbagajul Daciei 1300 plin cu biblii, în cutii din acelea de carton maro, fără etichetă pe ele, prinse doar cu scotch. Aveam biblii sub bancheta din spate pe care stăteam noi, fetele. Ne puseserăm picioarele peste ele, după ce mama le acoperise şi cu haine. În portbagaj, la fel, mami pusese haine peste cutii şi o pătură deasupra.

Ne apropiam din ce în ce mai tare de postul de miliţie – un topos al terorii în acele momente. Mama ne spunea întruna să ne rugăm să nu ne oprească. Inima ne bătea gata să ne iasă din piept. Am văzut că miliţienii au oprit în faţa noastră o maşină. Am scăpat! – ne-am spus. Vor fi ocupaţi cu maşina respectivă. Şoferul a redus viteza, cum era regula. Dar unul dintre miliţieni s-a întors de la maşina pe care o opriseră, a înaintat către maşina noastră şi ne-a făcut semn să oprim. Îşi lăsase colegul să se ocupe de cealaltă maşină…
Teroarea prinsese contur, se întrupase, era acolo şi o puteam pipăi. Nu aveam voie să trădăm niciun fel de emoţie, trebuia să părem indiferenţi, să ne stăpânim muşchii feţei care zvâcneau, să ne oprim lacrimile în gâtlej.

Miliţianul s-a apropiat. I-a cerut şoferului să deschidă portbagajul. Mami a coborât şi ea şi s-a dus în spatele maşinii. Tovarăşul miliţian a dat la o parte pătura, să vadă ce încărcătură se află sub ea. Apoi a îndepărtat şi hainele care fuseseră aşezate peste cutii. A văzut cutiile.
În acel moment, în mod cu totul inexplicabil, miliţianul a pus întrebarea:
– Ce faceţi cu atâta Dero, doamnă?
(Când vă vor duce înaintea stăpânirilor, să nu vă îngrijoraţi cum veţi răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veţi vorbi):

– Tovarăşu’ miliţian, am şaisprezece copii şi spăl foarte mult. Înţelegeţi!… La o familie aşa de mare, trebuie să spăl zi de zi o grămadă de haine.

Şi ne-a lăsat să plecăm…

Am aflat dialogul lor când au urcat în maşină mami şi şoferul. Dumnezeu nu ne-a ascultat ruga ca să nu fim opriţi de miliţieni… Avea altceva mai bun pentru noi.

Mami ne-a cerut insistent, în repetate rânduri, să mulţumim!

Rodica Bogdan

Anunțuri