Tradiții și obiceiuri la creștini

Valentin Ștef s-a născut în Brașov în 1970 și L-a cunoscut pe Domnul la vârsta de 20 de ani. A decis să-și pună întreaga viață la dispoziția lui Dumnezeu, la început fiind implicat în lucrarea cu tinerii, urmând ca mai apoi să fie ales prezbiter în Biserica Baptistă Română din Brașov. În prezent este pastor al unei biserici noi din localitatea Sânpetru Brașov
Înțelegând că Dumnezeu îl cheamă să fie „o voce“ pentru cei ce nu pot să se exprime a fondat acum 10 ani o organizație non-guvernamentală care are în atenție nevoile copiilor instituționalizați și a persoanelor aflate în risc de excluziune socială, iar de curând a început să se implice și în slujirea persoanelor cu dizabilități.
Pasiunea lui cea mai mare este voia Domnului nostru dar ca şi pasiuni mai mici: îi place mult să călătorească cu bicicleta, să înoate, să petreacă timp în natură.

Ce înseamnă tradiţia?
Tradiţia este un obicei care s-a perpetuat de la o generaţie la alta.
Există vreo diferenţă între tradiţie şi obicei?
Există diferențe ce se observă din definiție: Obiceiul poate fi cultivat de o persoană sau de o generație în timpul vieții acesteia dar tradiția se extinde la mai multe generații. Mai concret, obiceiul ține o viață, în timp ce tradiția se perpetuează de la o viață la alta. Obiceiul se formează din practica repetată a unei acțiuni în decursul vieții, dar care extinsă și transmisă generațiilor următoare, duce la tradiție.
Avem tradiţii, dar ne sunt ele necesare? Unde să ne oprim?
Majoritatea oamenilor au tradiții. Dacă avem tradiții bune atunci acestea sunt necesare și se impune a fi păstrate. Dacă ele sunt rele atunci nu avem nevoie de ele. Dar asta depinde foarte mult de sursă din care provin tradițiile.
Unde ne oprim cu înnoitul? Acolo unde noul „dăunează grav sănătății“ spirituale. Eu nu văd obligatoriu un antagonism inerent între nou și tradiție și nu aș vrea să considerăm că tot ce este nou e împotriva tradiției sau că tradiția se opune înnoirii, chiar dacă sensul cuvântului tradiție ne duce cu gândul la ceva vechi.
Înnoirea are un ritm care poate fi asimilat fără probleme. Depășind măsura și ritmul, noutatea poate produce dezechilibre majore. Alvin Toffler în „Șocul viitorului“ susţine că această schimbare spre nou, permanentă și rapidă, contribuie la alienarea (înnebunirea) omului.
Acum și înnoirea este percepută diferit de la persoană la persoană. Tinerii de exemplu fac față mai ușor la schimbări și se adaptează mai repede la nou, bătrânii pe de altă parte se simt confortabil în stilul în care au trăit până atunci. Mie îmi place să merg pe munte și acolo grupul se ghisează după o regulă simplă: viteza de deplasare a grupului trebuie să țină cont de capacitățile celui mai slab din grup. Viteza de înnoire ar trebui să țină cont de același aspect astfel încât biserica să rămână unită.
Păstrarea unor tradiţii este „legală“? Putem controla tradiţiile?
Uneori, păstrarea unor tradiții, poate fi considerată „legalism” în sensul că tradiția se impune în ciuda oricărei realități și tradiția în sine ajunge să subjuge omul care o practică. În Marcu 2:27 Domnul spune că tradiția Sabatului a fost făcută să slujească omului, adică să-i aducă un real folos și nu omul să slujească tradiția Sabatului, adică, din punctul meu de vedere, să trasforme pe om într-un legalist rigid.
O tradiție bună nu are cum să devină legalistă dacă are la bază un obicei de viață folositor și benefic omului. Tradițiile pot fi controlate. Ele pot fi acceptate sau respinse, perpetuate sau oprite. Procesul de formare al tradițiilor poate fi destul de complex și alterarea sau anacronizarea lor o realitate demnă de analizat cu atenție și obiectivitate.

Ce înseamnă pentru un creştin nou-testamental o practică biblică a vieţii de creştin? Ce tradiţii şi obiceiuri se regăsesc în bisericile noastre?
În accepțiunea mea, practica biblică a vieții de creștin este deja o tradiție. O tradiție bună care s-a transferat generații de-a rândul până la noi. Primii creștini au dezvoltat obiceiuri de viață care au ajuns până la noi: rugăciunea, părtășia frățească (venirea la adunare), citirea Scripturii, studiul Scripturii (stăruința în învățătura apostolilor), Cina Domnului (frângerea pâinii), toate acestea sunt obiceiuri și apoi tradiții bune, care au ca bază Cuvântul Domnului și practica apostolilor și a bisericii primare.
Acum avem și tradiții mai noi, care nu se regăsesc în practica bisericii primare. De exemplu corul în bisericile baptiste este o tradiție. O biserică ce se respectă are cor și ăsta nu este un lucru rău. Treptat, unele din tradițiile mai noi sunt înlocuite cu tradiții de import, de exemplu echipa de laudă și închinare. Și nici asta nu e un lucru rău prin definiție (critici putem avea eventual la formă de implementare).
Tradiții rele în esența lor, nu cred că exista prin bisericile noastre din ceea ce cunosc eu. Poate, peiorativ vorbind, obiceiul de a critica tot timpul a dus la o tradiție ce s-a transferat din generație în generație.
Ne puteţi da un exemplu de tradiţie creştină pe care Biblia ne recomandă să o păstrăm?
Tradiția rugăciunii (atât personală cât și în comun) – oră sau orele de rugăciune. Este un obicei dezvoltat de Domnul Cristos și practicat de credincioși încă din primele veacuri până la noi.
Obiceiul de a veni la Casa lui Dumnezeu poate fi considerat, de asemenea, o tradiție bună și recomandată în Biblie (Biblia ne recomandă să nu părăsim adunarea… cum au unii obicei Evrei 10:25). Dacă-mi permiteți o ironie: obiceiul de a părăsi adunarea a devenit pentru unii tradiție.
Cum păstrăm ceea ce este bun din tradiţiile pe care le moştenim din cultura creştin-ortodoxă? De altfel, în bisericile creştine există şi influenţe din alte ţări, cum ar fi Statele Unite ale Americii. Cum discernem ce este bun şi ce nu?
Păstrăm ce este bun cercetând și evaluând permanent ce este bun (1Tes. 5:21,22), conform cu Scriptura, cu practica bisericii primare și binențeles ținând cont și de schimbările vremurilor în care trăim (cu mare atenție la proporții). Ponderea schimbărilor vremii nu trebuie să influenţeze păstrarea sau abandonarea tradițiilor mai mult decât Scriptura de exemplu. Orice tradiţie care nu are bază biblică trebuie atent supravegheată. De exemplu: în numele „relevanței culturale“ multe obiceiuri bune au fost schimbate cu unele mai puțin bune și tradițiile care se vor forma din acestea (dacă vor mai apuca să se mai formeze), vor fi unele toxice.
Din punctul meu de vedere, tradițiile importate din alte culturi sunt mai degrabă dăunătoare decât benefice bisericilor din România. Trebuie să înțelegem că tradițiile americane s-au format în cultura americană. Ele pot fi bune pentru acea cultură (deși decăderea moral-spirituală recunoscută ca fapt în America poate să dea o notă tradiției formate acolo), dar adoptate în cultura românească au un mare potențial spre dezbinare și de tensionare în bisericile din România. Sigur că există și excepții.
Pentru o exprimare plastică a acestei idei: tradițiile de import sunt ca armura lui Saul pe trupul lui David – nu se potrivește; și e normal să fie așa pentru că a fost făcută pentru altcineva. Duhul Sfânt și Scriptura ne ajută să discernernem ce rațiunea și bunul simț încă n-au reușit.
Atunci când analizăm obiceiurile şi tradiţiile care există deja într-o biserică, credeţi că este importantă originea lor, sau doar semnificaţia pe care o au ele în practica actuală?
Este importantă desigur originea lor. Și mă refer aici la originea din Scripturi. Dar nu e de ignorat nici originea lor culturală. Obiceiurile și tradițiile pot fi însă analizate și prin prisma rezultatelor produse în viața credincioșilor. Produc ele mai multă sfințire? Produc maturitate spirituală? Produc credincioșie și măresc credința? Aduc pace? Produc unitatea bisericii?
Creştinii ortodocşi consideră că Sfânta Tradiţie este dată Bisericii pentru a completa învăţătura Sfintei Scripturi. În ce măsură este sau nu valabilă această abordare?
Poate fi valabilă în măsura în care se respectă ordinea. Din nefericire, Sfânta Tradiție a ajuns să înlocuiască Scriptura sau și mai grav, să contrazică Scriptura. Bazat pe textul din Ioan 21:25, faptele făcute de Cristos nu sunt toate scrise în Evanghelii și apostolul pomenește și de transmitere orală (Luca 1:4 și Fapte 15:27). Pot spune deci, că dacă există și o tradiție orală (transmisă prin viu grai). Aceasta spune acelaşi lucru care stă scris și în Scripturi, ba chiar întărește și nicidecum nu o modifică sau o alterează.
Care este limita dintre tradiţie, obiceiuri şi superstiţii, idolatrie?
Tradițiile și obiceiurile golite de sens și viață, de substanță practică și de sens în realitatea prezentă, devin superstiții. Idolatria apare când, uitând sensul tradiției, ne închinăm însăși tradiției. Să te ferească Dumnezeu să spui ceva de crucea ce o poartă sau o fac mulți în mod tradițional, dar dacă îi întrebi de semnificație, puțini vor fi aceia care vor da un răspuns corect. Aceasta este idolatrie. Se sărută Evanghelia (sau se ține la loc de cinste în casă) dar nu se citește și mai ales nu se respectă și împlinește. Aceasta este iar idolatrie. Ora de rugăciune păzită cu strășnicie și stoicism fără să mai vedem dacă rugăciunile noastre mai sunt în voia lui Dumnezeu poate să ajungă și ea o tradiție idolatră.
Ce putem învăţa din viaţa Domnului Isus? A ţinut tradiţiile? A avut obiceiuri?
Domnul Cristos a respectat în mare măsură tradițiile. A fost dur doar cu acele tradiții devenite legaliste și idolatre. Obiceiul de a se ruga „dimineața, pe când era încă întuneric“ este un obicei devenit tradiție bună pentru unii din frații săi de azi. Un alt obicei al Domnului: obiceiul de a merge la Casa lui Dumnezeu (la templu sau la sinagogă). Aceste obiceiuri de-ale Sale au fost preluate de ucenicii Săi, apoi de primii creștini și continuate până azi de unii dintre noi.
Cum am fi fără tradiţie?
Fără tradiție bună suntem ca și dezrădăcinaţi. Nu avem bază stabilă și putem fi ușor „duși încoace și încolo de orice vânt de învățătură“.
Un gând pentru cititorii revistei Impuls…
Păstrați obiceiurile bune. Faceți-le să devină tradiție bună pentru copiii copiilor voştri și le veți transmite astfel o binecuvântare veșnică. Verificați permanent tradițiile – și cele vechi și cele noi (adică cele în formare) – și luați de păstrați numai ce este bun.

Publicitate