Dumnezeu ştie să ne găsească şi în amintiri

Ducem cu noi lumea trăită ca să ştim dincotro rostogolescu-se-ncoace şi ni se tot sparg de ţărm valuri de mare şi zboruri de păsări… Ca să ştim ce-am făcut bine şi ce am greşit, de-a lungul neînsemnatei şi nepreţuitei noastre ocazii să fim oameni pe un pământ al oamenilor. Nu al omeniei, neapărat… Ducem gânduri şi vorbe şi fapte în sacii memoriei noastre, numindu-le „amintiri” şi spunându-ne pe nume unii altora cu câte o frântură de memorie. Şi ce câştigăm? Poveri, doar poveri?!

Dar amintirea mai înseamnă ceva: amintirea mai înseamnă veghere („De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte…” Fapte 20:31). Adică pază bună care trece primejdia rea. Vegherea poate fi obositoare, uneori, poate fi o povară. „Vegheaţi, deci, în tot timpul, şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.” ne spune Domnul Isus în Evanghelia după Luca 21:36. Dar a veghea înseamnă a evita dureri şi necazuri incomparabil mai mari.  Şi mai înseamnă întâmpinarea în bune condiţiuni a lucrurilor „care se vor întâmpla”. Înseamnă anticiparea viitorului, a tot ce poate aduce el mai rău. Deci amintirea trecutului sau a unor aspecte ale lui poate însemna anticiparea viitorului.

 Ne putem aminti… viitorul? Ecleziastul ne spune că „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcarcă omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” Da, amintire înseamnă „chiar şi gândul veşniciei”, nostalgia după fericirea părtăşiei cu Dumnezeu, acea fericire care însoţeşte împlinirea adevăratului rost al existenţei umane. Nostalgia după glorificarea Numelui Celui ce ne-a creat şi ne-a creat cu un rost…

 Avem amintiri din care ne putem face orice… Dar cel mai adesea ne confecţionăm din ele ascunzători, camuflaje, văgăuni personale în care ne îngrămădim fiinţa ca să putem da vina pe orice altceva decât noi pentru eşecurile propriilor noastre persoane. Amintirile noastre sunt şi ele între acele gânduri care „se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele”, oferind lui Dumnezeu inima la care să privească pentru a ne cunoaşte cu adevărat. Nu ne putem ascunde de amintirile noastre, dar, cum spuneam, ne putem ascunde în ele. Dar Dumnezeu ştie să ne găsească şi acolo.

Ionatan Piroșca

Publicitate