Articol de Ruben Bucoiu

Tradiţia unei familii sau a unui popor (ca familie lărgită) ar putea fi comparată, de ce nu, cu linia din palmă – cu acel drum săpat oarecum asemenea unui destin în palma cuiva. Tradiţia ca alegere constantă şi împământenită a unui obicei sau a unei înlănţuiri de obiceiuri, sapă identitatea unei familii şi în mod constant direcţia în care se îndreaptă, aşa cum apele râului îşi sapă în faţa lor albia.
Familia poporului român e cunoscută şi diferită între celelalte familii europene după tradiţiile şi obiceiurile pe care le are. Obiceiul de a face haz de necaz, tradiţia de a face aşa generaţie după generaţie, e doar un exemplu la îndemână. Dar în marea familie românească, presărate în mod ideal asemenea boabelor de sare într-o mâncare, sunt alte familii cu alte obiceiuri, uneori nu la modă, fără up-date-ul vremii şi astfel aflate în ochii celorlalţi sub zodia umbroasă a ciudăţeniei. Doar tradiţiile diferite şi obiceiurile parcă din altă lume a acestor familii dovedesc (lor şi nouă) că standardele şi valorile lor, relaţionale, moral-religioase, sau din alte puncte de vedere, au alte surse, alte izvoare decât cele contemporane. Obiceiul de a mânca duminică de duminică, la masa de dimineaţă sau la cină, Cuvintele vieţii şi nu ştirile locale, tradiţia de a spune „nu“ atunci când e cazul.
„Suntem ceea ce facem în mod repetat, vorba filosofului grec, fie că e vorba de fiecare dintre noi ca individ, sau ce facem în familia care ne este cea mai dragă pe lume, familia religioasă sau naţională căreia îi aparţinem.

Anunțuri