Ionatan Piroşca s-a născut pe 20 mai 1958 la Brăila întro familie de creştini baptişti. Şcoala generală şi liceul le-a terminat aici. A început să scrie de copil. Prima carte de versuri i-a apărut în 1994. Tot atunci a fost pensionat de boală. Apoi, alte câteva cărţi au văzut lumina tiparului… Anul trecut a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Boala a avansat permanent, acum este declarat persoană cu handicap grav. Dar nu înceteză să scrie. „… e slujba la care m-a chemat Dumnezeu. Nu cred că voi abandona vreodată slujba mea. Numai când Domnul mă va chema la El.“ ne-a mărturisit Ionatan

Când aţi început  să scrieţi poezie?

Am mai povestit… Cred că eram în prima sau a doua clasă, la şcoală; abia învăţasem să citesc şi să scriu. Era iarna, în preajma vacanţei, în apropierea Crăciunului. Colegii mei cântau împreună cu „tovarăşa”. Eu ascundeam în bancă un caiet învelit în hârtie albastră. Îl ascundeam fiindcă nu aveam voie să facem altceva la lecţia de muzică, decât să cântăm. Iar eu tocmai asta făceam: în loc să cânt, ca toţi pionierii, scriam. Scriam o poezie pentru Moş Crăciun. Este prima poezie de care-mi amintesc. Când m-a prins „tovarăşa”, m-a dat afară de la oră… Cam atunci am început să simt eu „ghimpele” chemării poeziei.

 Ce este poezia lui Ionatan Piroşca?

Aici e mai greu de răspuns. Ar trebui să alcătuiesc nişte descrieri accesibile ale unei pante inaccesibile a unui munte învăluit în ceaţă. Vă daţi seama că aş vorbi taaare… alunecos. Nu pot spune ce înseamnă poezia, în general sau în absolut. Ar fi ca şi cum distanţa dintre gândurile mele şi gândurile lui Dumnezeu n-ar mai conta. Dar pot spune, e adevărat, ce este ea pentru mine. Sau, mai degrabă, ce nu este: nu e un hobby, nu e o aventură, nu e o cale de a atinge nu-ştiu-ce scopuri. Este calea de împlinire a însăşi existenţei mele, este strigătul nestrivit – de nicio altă realitate – a mărturiei credinţei, dragostei şi nădejdii mele, este ceea ce mirul de nard era pentru femeia aflată la picioarele Mântuitorului. Fiindcă, în mod categoric, pocăinţa are fantezia ei.

 Care a fost cea mai inedită sursă de inspiraţie pentru a scrie vreo poezie?

Nu mai depind de mult de o anumită sursă de inspiraţie. Starea de poezie este o stare permanentă. Niciodată nu mi-am propus să scriu şi să nu pot scrie fiindcă „n-am avut inspiraţie”… Viaţa unui creştin e atât de complexă, atâtea trăiri îl încearcă, atâtea universuri i se deschid, atâta realitate nouă i se revelează, că n-ar trebui să fie cineva care să se plângă de lipsa inspiraţiei. Ea se află în orice cantitate în fantezia unui poet care stă la dispoziţia Duhului lui Dumnezeu. Acest aspect e altceva decât să afirmi – cum aud adesea – că „Duhul Sfânt m-a inspirat şi am scris asta.” Şi, aproape întotdeauna, în astfel de situaţii, am avut de-a face cu poezie proastă, dar foarte „politically correct” din punct de vedere bisericesc. Adică, al unor lideri bisericeşti fără pregătire şi fără viziune în domeniu. Duhul ne dă trăirile creştine. Ne pune la dispoziţie esenţa mesajului creştin. El este Mângâietorul. Dar nu El este poetul cu numele căruia semnez eu. Cât despre surse de inspiraţie, orice realitate pe care o pot gândi la un moment dat poate deveni aşa ceva: un sentiment, o idee, o experienţă; pentru un poet creştin, orice iese din sufletul său creştin este poezie creştină: dragostea pentru femeia care este soţia lui, dragostea pentru familia lui, pentru copiii lui, dragostea de ţară, de biserica lui, de fraţii în credinţă şi, mai mult ca orice, dragostea pentru Hristos. Mă poate inspira orice: găleata de gunoi cu care mă trimite la tomberonul de afară soţia mea iubită, sau raza de soare căzută pieziş pe nasul unui mort dus către cimitir…

 Cum este primită poezia dvs?

Nu pot spune că nu mă preocupă aspectul ăsta, odată ce am intenţia ca poezia mea să fie şi să rămână ca o mărturie despre Domnul meu şi credinţa mea. Nu atât cum este primită, adică felul oamenilor de a se bucura de ea, cât modul în care este receptată, cât adică se înţelege din ea…. De aceea am căutat să-mi „ramific” cumva demersul creator, încercând să-mi adaptez scrierea la „paliere” oarecum diferite de cititori, asumându-mi cel puţin două maniere deosebite de a scrie. Astfel că, dacă la începutul carierei mele poetice nu erau prea mulţi cei ce se arătau încântaţi de scrisul meu, acum mă bucur să constat că numărul şi calitatea unor astfel de oameni sunt în creştere.

 Pentru mulţi, poezia înseamnă doar rimă. Cum este privită latura artistică a unei creaţii în spaţiul creştin evanghelic?

E adevărat, din nefericire. Ne-am învăţat cu ceea ce eu numesc „predicuţe rimate”. Adică, ceva bun de spus în biserici, dar cu neputinţă de adus ca mărturie a unor reale înzestrări şi pregătiri poetice în spaţiul dedicat. Pentru un critic literar de aiurea, un astfel de poet va dovedi nu o trăire adevărată a unei realităţi neîndoielnice, ci o atitudine bigotă nejustificată, poate chiar agresivă. Şi asta fiindcă nu se vorbeşte pe limba lui, care este aceea a calităţii literare a textului. Nu, poezia nu înseamnă doar rimă, ci orice produce starea specifică de încântare, de nou, de frumos şi beatitudine.

 Există un standard al creştinilor pentru literatură?

Şi vă aşteptaţi să-l numesc eu?! Pentru unii creştini, nici Hristos nu mai pare a fi un standard, atât de multe sunt abordările credinţei, atât la nivel teologic, dogmatic, cât şi la nivel formal. Evanghelicii se raportează la Biblie ca singura sursă a credinţei lor. Aşadar, toate manifestările lor ar trebui să se alinieze adevărurilor biblice. Nu pot crede în fericirea făcătorilor de pace şi să aduc, în acelaşi timp, argumente în apărarea războiului în poeziile mele. Dar nici nu voi face rabat de la calitatea formală, atâta timp cât aceasta îmi este la îndemână. Şi nici nu voi face confuzie între aceste două aspecte: inspiraţia divină a Bibliei nu se răsfrânge automat asupra tuturor producţiunilor noastre, indiferent de calitatea artistică a acestora. Cum mai spuneam într-o altă ocazie, o poezie creştină trebuie evaluată din două perspective: una e calitatea ei duhovnicească, şi cu totul alta cea literară.

 Există o anumită formă de organizare a scriitorilor creştini români?

Din câte ştiu eu, încă nu. De fapt, aici îmi regăsesc un vis mai vechi, acelaşi care m-a condus în anul 2001 la alcătuirea grupului de literatură creştină pe internet „Cuvinte la schimb”. Şi încă îmi doresc ca, dacă Dumnezeu va îngădui, să încerc să pun bazele unei Asociaţii a Scriitorilor Creştini Români. Sper să mai vorbim despre asta!

 Care dintre volumele publicate de dvs.  vă este cel mai drag şi de ce?

Publicam, în 2006, la Editura HYPOGRAMMOS din Oradea, „Ferestrele Împărăţiei”. Îmi este cel mai drag volum din cele apărute până în prezent. Nu aş putea să vă spun exact de ce. Poate fiindcă libertatea şi bucuria pe care le-am resimţit scriindu-l mi-au îngăduit părtăşii noi cu alte şi alte aspecte ale poeziei… Este o carte care mi-a permis să mă joc mult, să inventez cuvinte noi, precum şi noi posibilităţi de folosire a lor…

 Care sunt cele mai plăcute amintiri legate de viaţa dvs. de scriitor?

Păi, apariţia cărţilor, cred. Recunoaşterile, în general. Atât cele din partea lui Dumnezeu, cât şi cele din partea oamenilor. Recent, mi s-a acordat de către o comisie din cadrul Uniunii Scriitorilor, cu 11 voturi din 11, calitatea de membru al acestei prestigioase Asociaţii. Cum credeţi că m-am simţit?!

 Ce amintiri vă leagă de poetul Ioan Alexandru?

Aici ar fi multe de povestit. În anul 1991, eram secretar de redacţie la o revistă creştină, la Brăila. În această calitate, am propus şi am organizat primul Festival de poezie creştină din România. Ioan Alexandru a fost preşedintele juriului. Au fost câteva seri de neuitat. Dar, despre acest lucru şi despre multe alte aspecte ale relaţiei mele cu poezia creştină, puteţi lua la cunoştinţă vizitând blogul meu pe internet, la adresa: http://ionatan.wordpress.com

 Cum face faţă poetul creştin acestor vremuri?

Eram, la un moment dat, într-un anturaj unde se aflau mai multe persoane care aveau câte ceva nou de zis. Unul a spus: „Eu sunt cutare, vin din America…”, altul: „Eu sunt cutare, vin din Canada…”. Când mi-a venit rândul, le-am spus că vin „din necazul cel mare”. Nu doar condiţia mea de bolnav incurabil şi de persoană cu handicap făcea să fie aşa, ci şi nevoia de a trăi din ceea ce scriu. În vremuri ca astea, poezia nu are mare căutare. Ea nu este ca micii şi berea de 1 Mai, nici ca ştirile mondene ale ziarelor de scandal… Mai ales poezia creştină! Aşa că sunt un privilegiat: sunt nevoit să trăiesc prin credinţă. Slavă Domnului!

 Ce îşi doreşte a fi Ionatan Piroşca pentru creştinătatea românească?

Nu m-am gândit la aspectul ăsta. Abia dacă îmi pot dori să însemn ceva pentru mine. Cărţile mele, da! Ele îşi pot dori să însemne ceva: un pic de aer proaspăt în odaia exprimării dragostei, credinţei şi nădejdii noastre, care e Isus Hristos, aşa cum El doreşte. Şi asta, indiferent de prezenţa sau absenţa mea de pe acest pământ. Fie Numele Domnului lăudat!

Dan Surducan

Reclame