Poate că m-aş smeri mai mult dacă aş privi mai des în urmă. Oricâte bucurii mi-ar răsări în minte, întâlnesc mereu eşecurile pe care le-am avut: dezamăgirea celor la care ţin, lipsa de credinţă, lipsa de răbdare, atâtea cuvinte care nu trebuiau spuse, atâtea decizii greşite şi atâtea decizii bune pe care le-am abandonat; minciuni, scuze, revoltă împotriva lui Dumnezeu.

Zilele puţine pe care le-am trăit până acum nu au fost deloc rele; unele chiar pline de suspans, de satisfacţie şi de emoţie. Însă dacă iau voia lui Dumnezeu ca îndreptar, cele mai multe pălesc ca valoare.

Acum veţi zice: Stai o clipă! Dumnezeu se bucură când ne bucurăm noi şi Îşi doreşte să avem parte de bucurie… pentru că ne iubeşte!

N-aş zice. Omul a transformat noţiunea de bucurie în ceva plăcut lui. Mie îmi vine greu să cred că dragostea lui Dumnezeu Îşi doreşte atât de mult fericirea mea pământească de vreme ce bucuriile mă orbesc atât de uşor. Aş crede mai degrabă că (cel puţin mie) îmi va amâna împlinirea dorinţelor tocmai ca să primesc ceea ce am cel mai mult nevoie: prezenţa Lui.

În plus, nu cred că Dumnezeu se bucură cu noi când vede că suntem bucuroşi numai atâta timp cât primim ceea ce vrem; ceva scârţâie dacă satisfacţia mea e strict proporţională cu ceea ce primesc de la El (fie binecuvântări, fie răspunsuri la rugăciuni). Dacă mă uit în urmă, constat că neliniştea pe care mi-am provocat-o este consecinţa luptei mele cu voia lui Dumnezeu ca să capăt ceea ce El ştia că nu trebuie să primesc.

Ziua de azi e amintirea zilei de mâine. Sper că mâine voi avea înţelepciunea şi maturitatea să înţeleg lucrurile care azi mă depăşesc. Am multe întrebări despre Dumnezeu şi multe despre viaţa mea, însă nu vreau ca ceea ce fac sau ceea ce spun azi în lipsă de cunoaştere să îmi întunece ziua de mâine sau pe cea din veşnicie în care voi cunoaşte răspunsurile. Problema e că încă încerc să rezolv totul, să cunosc totul, să vreau totul azi.

Am spus mai sus că Dumnezeu nu se poate bucura cu noi când bucuria noastră depinde numai de ceea ce primim. Trebuie să existe o bucurie mai înaltă, una care să nu fie efectul unor evenimente, ci cauza lor; o bucurie care nu dispare când nevoia e satisfăcută, ci una care produce nădejde şi care, izvorând din noi, să ude şi alte vieţi.

Care să fie această bucurie? Îndrăznesc să dau un răspuns: bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu. Dacă admitem că satisfacerea unei nevoi temporare generează o bucurie temporară, atunci e limpede că satisfacerea singurei nevoi veşnice – nevoia mea de Dumnezeu – va genera o bucurie veşnică.

Ştiu însă că voi fi deseori absorbită de alte dorinţe mai pământeşti, de alte bucurii temporare, de ţeluri mai uşor de atins; şi El ştie, dar le va îngădui ca să îmi dea ocazia din nou şi din nou să Îl aleg pe El.

Să ne ajute Dumnezeu să ne trăim ziua de azi astfel încât ea să sporească roadele din ziua veşniciei.

Ioana Gavril

Reclame