Prezentul de azi e trecutul de mâine

Timpul este elementul de început al universului în care trăim şi un ingredient esenţial al vieţii fiecăruia dintre noi. Indiferent dacă ne planificăm cu grijă viitorul, sau îl lăsăm în voia sorţii, niciunul dintre noi nu ne trăim viaţa decât o singură dată – în prezent – apoi o lăsăm în trecut, prinvind-o peste umăr transformată în amintire.

Unora le-a plăcut trecutul mai mult decât prezentul şi încearcă să trăiască în trecut, tânjesc după trecut, spunând cu nostalgie că „zilele de odinioară erau mai bune decât cele de acum” fără să conştientizeze că în felul acesta sacrifică prezentul, se hrănesc cu amintirea unor vremi care deşi plăcute, sau mai păcute decât cele de acum, au apus, au fost înmormântate în istorie pentru totdeauna.

Alţii nu pot dormi noaptea din cauza trecutului lor. Sunt condamnaţi de el, sunt consumaţi de vinovăţia greşelilor făcute în anii tinereţii, stricând în felul acesta şi o parte a prezentului lor, a timpului ce încă nu a apus. Dacă ar putea da timpul înapoi, ar face-o tocmai ca să o ia de la capăt, să scape dacă ar putea de un trecut ce e pentru ei ca o stafie.

Mulţi dintre noi încă nu avem un trecut… cel puţin nu unul conturat, nu unul după care să tânjim sau unul care să ne condamne, însă la fel ca fiecare, schimbăm şi noi filele calendarului cu aceaşi repeziciune.

Când vorbesc despre trecut ce rost are să vorbesc la plural? Ce rost are să împart oamenii după forma trecutului lor sau a ecoului pe care îl are în viaţa fiecăruia. Trecutul meu, oricum ar fi el, e viaţa mea trăită zi de zi. La fel e şi trecutul tău, şi oricât l-am studia sau împărţi, cu mult mai importantă e ziua de azi. Trecutul meu e slava sau ruşinea mea, dar scriu aici tocmai ca să nu uit, să-ţi amintesc şi ţie dacă pot, că trecutul a fost cândva moale, ca un lut – dacă îi pot spune aşa – un lut pe care l-am modelat cum am ştiut, cum am putut, şi care trecând graniţa lui „azi” s-a pietrificat.

Unii, alţii, noi, fiecare cu trecutul lui pe care şi-l clădeşte azi !

Ruben Bucoiu

Publicitate

Mâine privind în urmă

Poate că m-aş smeri mai mult dacă aş privi mai des în urmă. Oricâte bucurii mi-ar răsări în minte, întâlnesc mereu eşecurile pe care le-am avut: dezamăgirea celor la care ţin, lipsa de credinţă, lipsa de răbdare, atâtea cuvinte care nu trebuiau spuse, atâtea decizii greşite şi atâtea decizii bune pe care le-am abandonat; minciuni, scuze, revoltă împotriva lui Dumnezeu.

Zilele puţine pe care le-am trăit până acum nu au fost deloc rele; unele chiar pline de suspans, de satisfacţie şi de emoţie. Însă dacă iau voia lui Dumnezeu ca îndreptar, cele mai multe pălesc ca valoare.

Acum veţi zice: Stai o clipă! Dumnezeu se bucură când ne bucurăm noi şi Îşi doreşte să avem parte de bucurie… pentru că ne iubeşte!

N-aş zice. Omul a transformat noţiunea de bucurie în ceva plăcut lui. Mie îmi vine greu să cred că dragostea lui Dumnezeu Îşi doreşte atât de mult fericirea mea pământească de vreme ce bucuriile mă orbesc atât de uşor. Aş crede mai degrabă că (cel puţin mie) îmi va amâna împlinirea dorinţelor tocmai ca să primesc ceea ce am cel mai mult nevoie: prezenţa Lui.

Dumnezeu ştie să ne găsească şi în amintiri

Ducem cu noi lumea trăită ca să ştim dincotro rostogolescu-se-ncoace şi ni se tot sparg de ţărm valuri de mare şi zboruri de păsări… Ca să ştim ce-am făcut bine şi ce am greşit, de-a lungul neînsemnatei şi nepreţuitei noastre ocazii să fim oameni pe un pământ al oamenilor. Nu al omeniei, neapărat… Ducem gânduri şi vorbe şi fapte în sacii memoriei noastre, numindu-le „amintiri” şi spunându-ne pe nume unii altora cu câte o frântură de memorie. Şi ce câştigăm? Poveri, doar poveri?!

Dar amintirea mai înseamnă ceva: amintirea mai înseamnă veghere („De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte…” Fapte 20:31). Adică pază bună care trece primejdia rea. Vegherea poate fi obositoare, uneori, poate fi o povară. „Vegheaţi, deci, în tot timpul, şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.” ne spune Domnul Isus în Evanghelia după Luca 21:36. Dar a veghea înseamnă a evita dureri şi necazuri incomparabil mai mari.  Şi mai înseamnă întâmpinarea în bune condiţiuni a lucrurilor „care se vor întâmpla”. Înseamnă anticiparea viitorului, a tot ce poate aduce el mai rău. Deci amintirea trecutului sau a unor aspecte ale lui poate însemna anticiparea viitorului.

 Ne putem aminti… viitorul? Ecleziastul ne spune că „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcarcă omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” Da, amintire înseamnă „chiar şi gândul veşniciei”, nostalgia după fericirea părtăşiei cu Dumnezeu, acea fericire care însoţeşte împlinirea adevăratului rost al existenţei umane. Nostalgia după glorificarea Numelui Celui ce ne-a creat şi ne-a creat cu un rost…

 Avem amintiri din care ne putem face orice… Dar cel mai adesea ne confecţionăm din ele ascunzători, camuflaje, văgăuni personale în care ne îngrămădim fiinţa ca să putem da vina pe orice altceva decât noi pentru eşecurile propriilor noastre persoane. Amintirile noastre sunt şi ele între acele gânduri care „se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele”, oferind lui Dumnezeu inima la care să privească pentru a ne cunoaşte cu adevărat. Nu ne putem ascunde de amintirile noastre, dar, cum spuneam, ne putem ascunde în ele. Dar Dumnezeu ştie să ne găsească şi acolo.

Ionatan Piroșca