You are currently browsing the tag archive for the ‘ionatan pirosca’ tag.
de Ionatan Piroșca
Vorbele sunt cele dintâi fapte ale inimii
Dacă poate cineva să îşi strunească limba, atunci îşi poate conduce întregul trup. Aşa ne prezintă Scriptura inimaginabila putere a acestui “foc mic care aprinde o pădure mare.” Ce o face oare să fie aşa? De ce cuvintele noastre au această uriaşă putere? De unde vine ea?
Vorbele unui om au deschis calea celor mai mari confruntări din istorie. Să ne amintim de cel de-al doilea Război Mondial şi de Hitler… De răcnetele lui care instigau şi isterizau o naţiune întreagă. Dar şi de vorbele tâmplarului din Nazaret şi ale ucenicilor Săi, care au câştigat lumea cu mesajul lor de pace şi iubire. Ce anume face deosebirea între aceste două situaţii?
Rolul cuvintelor
Cuvintele au fost întotdeauna cea mai scurtă legătură dintre o realitate personală, subiectivă prin excelenţă, şi realitatea înconjurătoare. Ele reflectă atât modul cum se raportează fiecare individ la sine, la trăirile lui cele mai profunde, la instinctele, imaginaţia, sentimentele lui, cât şi încercarea lui de a se adapta condiţiilor exterioare, mai mult, de a le influenţa, de a le modifica, de a le înlocui… Citește restul acestei intrări »
Ionatan Piroşca s-a născut pe 20 mai 1958 la Brăila întro familie de creştini baptişti. Şcoala generală şi liceul le-a terminat aici. A început să scrie de copil. Prima carte de versuri i-a apărut în 1994. Tot atunci a fost pensionat de boală. Apoi, alte câteva cărţi au văzut lumina tiparului… Anul trecut a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Boala a avansat permanent, acum este declarat persoană cu handicap grav. Dar nu înceteză să scrie. „… e slujba la care m-a chemat Dumnezeu. Nu cred că voi abandona vreodată slujba mea. Numai când Domnul mă va chema la El.“ ne-a mărturisit Ionatan
Când aţi început să scrieţi poezie?
Am mai povestit… Cred că eram în prima sau a doua clasă, la şcoală; abia învăţasem să citesc şi să scriu. Era iarna, în preajma vacanţei, în apropierea Crăciunului. Colegii mei cântau împreună cu „tovarăşa”. Eu ascundeam în bancă un caiet învelit în hârtie albastră. Îl ascundeam fiindcă nu aveam voie să facem altceva la lecţia de muzică, decât să cântăm. Iar eu tocmai asta făceam: în loc să cânt, ca toţi pionierii, scriam. Scriam o poezie pentru Moş Crăciun. Este prima poezie de care-mi amintesc. Când m-a prins „tovarăşa”, m-a dat afară de la oră… Cam atunci am început să simt eu „ghimpele” chemării poeziei.
Ducem cu noi lumea trăită ca să ştim dincotro rostogolescu-se-ncoace şi ni se tot sparg de ţărm valuri de mare şi zboruri de păsări… Ca să ştim ce-am făcut bine şi ce am greşit, de-a lungul neînsemnatei şi nepreţuitei noastre ocazii să fim oameni pe un pământ al oamenilor. Nu al omeniei, neapărat… Ducem gânduri şi vorbe şi fapte în sacii memoriei noastre, numindu-le „amintiri” şi spunându-ne pe nume unii altora cu câte o frântură de memorie. Şi ce câştigăm? Poveri, doar poveri?!
Dar amintirea mai înseamnă ceva: amintirea mai înseamnă veghere („De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte…” Fapte 20:31). Adică pază bună care trece primejdia rea. Vegherea poate fi obositoare, uneori, poate fi o povară. „Vegheaţi, deci, în tot timpul, şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.” ne spune Domnul Isus în Evanghelia după Luca 21:36. Dar a veghea înseamnă a evita dureri şi necazuri incomparabil mai mari. Şi mai înseamnă întâmpinarea în bune condiţiuni a lucrurilor „care se vor întâmpla”. Înseamnă anticiparea viitorului, a tot ce poate aduce el mai rău. Deci amintirea trecutului sau a unor aspecte ale lui poate însemna anticiparea viitorului.
Ne putem aminti… viitorul? Ecleziastul ne spune că „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcarcă omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.” Da, amintire înseamnă „chiar şi gândul veşniciei”, nostalgia după fericirea părtăşiei cu Dumnezeu, acea fericire care însoţeşte împlinirea adevăratului rost al existenţei umane. Nostalgia după glorificarea Numelui Celui ce ne-a creat şi ne-a creat cu un rost…
Avem amintiri din care ne putem face orice… Dar cel mai adesea ne confecţionăm din ele ascunzători, camuflaje, văgăuni personale în care ne îngrămădim fiinţa ca să putem da vina pe orice altceva decât noi pentru eşecurile propriilor noastre persoane. Amintirile noastre sunt şi ele între acele gânduri care „se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele”, oferind lui Dumnezeu inima la care să privească pentru a ne cunoaşte cu adevărat. Nu ne putem ascunde de amintirile noastre, dar, cum spuneam, ne putem ascunde în ele. Dar Dumnezeu ştie să ne găsească şi acolo.
Ionatan Piroșca
articol de Ionatan Piroşca
Un subiect „gras“ – „Pocăiţii şi banii“! Nu neg că m-am tot întrebat ce-aş putea spune eu despre acest subiect. Tatăl meu are o vorbă: „Tata n-a avut bivoliţă, şi nici eu n-am“. Cum că sărăcia ar fi ereditară. Ei bine, cel puţin până la generaţia mea vorba i se confirmă. Şi eu sunt tot dintre cei care vor intra uşor în Împărăţia lui Dumnezeu. Aşadar, ce să spun eu despre bani? Înţelept ar fi, dacă nu cunosc o problemă, să nu intervin. Dar măcar o poveste tot vă voi spune – una reală, cât se poate de reală. Şi aproape hazlie, dacă nu ar fi durut… ca orice încercare, dealtfel.
Într-o dimineaţă de iarnă lungă, lungă cât un coşmar de om sărac, primesc un mesaj: „Domnule, eu sunt Reverendul Cutare din Nigeria şi te anunţ că numele dumitale figurează în testamentul defunctului X, un industriaş american bogat şi filantrop care a trăit şi a murit aici, într-un codicil prin care devii moştenitorul a nu mai puţin de un milion de dolari.“
Ce aţi face dacă aţi primi un astfel de mesaj? Ce credeţi că am făcut eu? Până la urmă asta are prea puţină importanţă. Numai că, până m-am convins că toată povestea era o încercare de escrocherie, m-am simţit chiar îndreptăţit să primesc aşa, din senin, banii aceia. Mă vedeam demn de o asemenea minune a lui Dumnezeu. „Da, El poate şi asta!“, îmi spuneam. Dar chiar era necesar să fie aşa?
N-am iubit niciodată banii, însă perspectiva de a rezolva enorm de multe probleme m-a determinat să le şi văd. Până atunci nu sesizasem cu adevărat dimensiunea sărăciei şi a neputinţelor care deodată au devenit cumplit de mari, de neîndurat, de dureroase şi strigătoare la cer… Aşa că mi-am pierdut liniştea. O tulburare urâtă începea să pună stăpânire pe mine. M-am gândit atunci: „Dă Dumnezeu daruri cu tulburare? Iţi ia El pacea când binecuvântează? Nu!“ Aşa că m-am rugat, m-am liniştit şi nu am mai răspuns acelor oameni.
Între timp mi s-a confirmat că exista o reţea africană de spălare a banilor prin intermediul unor naivi ca mine. Dar aşa cuvinte creştineşti şi atâta miere în atitudine, numai la unii pastori de-ai noştri am mai văzut!
Aşa că tot am de spus ceva despre bani: când îţi piere somnul din cauza lor, înseamnă că e undeva o cămilă care se apropie de urechile acului!
articol de Ionatan Piroşca
E început de an.
E greu să intri într-o aşa nou nouţă porţie de viaţă fără să-ţi propui câteva linii ale străbaterii perioadei de încă o roată în jurul soarelui. Aşa că mici şi mari, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, toţi ne propunem câte ceva. Cred că aş termina repede spaţiul acestei pagini, numai schiţând câteva dintre planurile pe care şi le fac oamenii la început de an.
Toţi îşi fac planuri de viaţă. Nu am auzit pe nimeni să-şi facă serios un plan de moarte. Să-şi fixeze puncte de reper în apropierea ei. Sau să-şi avânte credinţa dincolo de necunoscutul ei. Şi când ne gândim că toţi avem parte de asta, dacă nu anul ăsta, atunci la anul, sau la celălalt, sau Dumnezeu ştie când, dar avem, e cel puţin ciudat că nimeni nu spune: „Mi-am făcut planul de moarte“.
Revista Impuls 
Comentarii