You are currently browsing the category archive for the ‘Impuls nr.10’ category.
Un gând, un vis, o dorinţă, o tristeţe, o bucurie, fiecare dintre noi le trăieşte şi doreşte, la un moment dat, să le împărtăşească, astfel încât stările pozitive să se dubleze, iar cele negative să se înjumătăţească. Vrem să iubim, să fim iubiţi şi totuşi, parcă există ceva mai profund, ceva mai trainic, ceva ce ne dă cu adevărat putere, ceva care nu ne lasă să ne descurajăm, ceva ce ne dă, până la urmă, aripi să visăm din nou. Să fie acest lucru prietenia autentică? (Prietenia autentică de Iosif Belea)
Revista Impuls va propune un nou subiect: Prietenia autentică
Din sumar:
Prietenia, floare rară – editorial George Pordea
Prietenia adevărată, o realitate? – Interviu cu Shelly Pordea
Meseria de prieten – Articol de Camelia Luncan
Prietenia autentică – Articol de Iosif Belea
Prietenia în căsnicie – Articol de George Pordea
“Biblia ne dă câteva principii care puse în practică duc la o creştere a prieteniei dintre soţ şi soţie, duc la o apropiere adâncă a acestora. Aş vrea să ne uităm împreună la aceste principii practice care cred că pot face din soţ cel mai bun prieten al soţiei şi vice-versa.”
Sărbătoarea corturilor – religia evreilor
Articol de Paul Oprea
Prietenii lui Dumnezeu – Articol de Bogdan Marian
“Aşadar, Dumnezeu îi consideră prieteni pe aceia care Îl iubesc, care trăiesc o viaţă dreaptă, fac binele, sunt credincioşi în lucrul încredinţat lor şi păzesc poruncile Sale.”
Ce dai la schimb? – Articol de Ioana Fântână
“Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate.”
Mai găsiti rebus şă alte articole.
Pentru a intra în posesia unui abonament citiţi sectiunea Abonamente.
Trăim într-o societate egocentrică în care izolarea este la ea acasă. Am pierdut legăturile strânse dintre noi. Dimineaţa mergem la serviciu singuri, ne vedem de treaba noastră la birou, când luăm salariul nu trebuie să interacţionăm cu nimeni pentru că banii ne intră direct în contul bancar, când avem nevoie de bani mergem la un ATM unde ne folosim cardul bancar să scoatem banii necesari, seara când ajungem acasă ne petrecem timpul rămas din zi cu televizorul – adormind în faţa acestuia – şi ne întrebăm de ce ne simţim atât de singuri, de ce nu putem avea încredere în oamenii de lângă noi şi de ce nici cei de lângă noi nu au încredere în noi, sau de ce nu suntem uniţi. Astăzi nu mai căutăm binele aproapelui nostru pentru că s-ar putea să ne coste ceva, nu-l mai apărăm pe cel de lângă noi, ci suntem precum preotul şi levitul din pilda samariteanului milostiv, care au trecut pe lângă cel ce a căzut în mâinile tâlharilor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Când cineva este în, necaz în loc să îl ajutăm, ne oprim pentru câteva momente să vedem cum se chinuie, după care ne continuăm drumul şi ne întrebăm de ce nu avem prieteni. Unii îşi spun chiar acum în gând: „Dar de ce să îmi fac prieteni? Să vină să-mi ceară bani împrumut? Şi cine ştie dacă-i voi mai vedea vreodată?…” Alţii se întreabă: „Dacă îmi fac prieteni, mie ce-mi iese?”
Dacă există vreun lucru pe care toţi îl dorim cu adevărat este acela de a avea prieteni adevăraţi. Mulţi ar fi gata să dea jumătate din tot ce au pentru un prieten bun, apropiat, autentic. Unii ar da chiar tot ce au. Prieten nu înseamnă „da’ eu ce primesc în schimb?”, ci înseamnă „eu ce aş putea să dau?”. Prieten nu înseamnă „da’ pe mine cine mă iubeşte?”, ci înseamnă „sunt gata să iubesc oricât m-ar costa”. Prieten nu înseamnă „da’ eu în cine pot avea încredere?”, ci înseamnă a fi un om de încredere.
pastor, George Pordea
Citind colecţia de articole Oceanografie a lui Mircea Eliade, am dat peste un pasaj care m-a pus pe gânduri o vreme şi mi-a amintit gânduri care m-au măcinat şi pe mine:
„O prietenie nu se verifică în aşa zisele «ceasuri grele» ale vieţii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt… Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere, a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.„
Ceasurile grele ale vieţii sunt momente importante. Sigur că atunci când trecem prin ele avem nevoie – şi e natural şi omenesc să avem nevoie – de susţinere. Poate nu mai avem pe altcineva în jur în astfel de momente decât pe cei care ne sunt prieteni. Apoi, bineînţeles, încurajarea pe care o oferă un prieten, timpul pe care îl petrece cu tine când ai cea mai mare nevoie de comunicare sau doar de ascultare, sunt modalităţile prin care el îţi arată, de fapt, că ţine la tine, că te preţuieşte.
Totuşi, m-am întrebat dacă prezenţa prietenului lângă tine în aceste momente e o garanţie sau o calitate suficientă pentru „numele” de prieten. Sigur că e importantă. Dar am avut ocazia să simt prezenţa celuilalt şi agresiv în viaţa mea, încercând să conducă programul după care funcţionez, activităţile pe care le aleg, pasiunile pe care le am din pură plăcere. Concluzia a fost că am simţit că o prietenie poate şi lua/fura sentimentul de libertate (dar nu în sensul în care tu renunţi la libertatea ta de bună voie, pentru că o prietenie înseamnă, desigur, şi renunţare la o parte din tine), pe lângă aspectele ei pozitive.
„Experienţa personală este o şcoală costisitoare. Oamenii puţin inteligenţi învaţă numai la şcoala aceasta, pe când înţelepţii se folosesc mai mult de experienţa altora.” Benjamin Franklin
Un gând, un vis, o dorinţă, o tristeţe, o bucurie, fiecare dintre noi le trăieşte şi doreşte, la un moment dat, să le împărtăşească, astfel încât stările pozitive să se dubleze, iar cele negative să se înjumătăţească. Vrem să iubim, să fim iubiţi şi totuşi, parcă există ceva mai profund, ceva mai trainic, ceva ce ne dă cu adevărat putere, ceva care nu ne lasă să ne descurajăm, ceva ce ne dă, până la urmă, aripi să visăm din nou. Să fie acest lucru prietenia autentică? Pentru noi oamenii, prietenia are o anumită semnificaţie, fiecare îi dă valenţe diferite. Şi totuşi, pentru cei mai mulţi, prietenia implică, de cele mai multe ori, TOTUL.
I. Iniţierea Prieteniei
“Nimeni nu ar concepe o viaţă fără prietenie,
chiar dacă ar fi să posede toate celelalte bunuri la un loc.“
Aristotel
Fiind creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, sub aspect spiritual, moral, intelectual, afectiv, dar primordial şi fundamental relaţional, aşa cum susţine teologul secolului XX, Carl Barth, omul are în ADN-ul său dimensiunea relaţională existând eminamente în relaţii, atât pe verticală în raport cu Dumnezeu cât şi pe orizontală în raport cu semenii. Prin însăşi platforma sa interrelaţională, iniţierea prieteniei constituie o relaţie dintre două persoane care sunt strâns legate printr-o afecţiune deosebită sau printr-un ideal nobil, bazat pe încredere, stimă, respect şi devotament reciproc. Ea se concretizează atunci când sentimentele, durerile şi gândurile pot fi împărtăşite fără frica de a fi respins şi sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea (Seneca). La acest nivel poţi să comunici şi să te comunici (Tudor Vianu), conferind ce eşti cu adevărat fără teroarea că relaţia va fi zdruncinată.
Îmi aduc aminte de zilele în care eram la studii într-o ţară străină, într-o şcoală complet nouă pentru mine, interacţionând cu oameni noi. Foarte curând am descoperit că este esenţial să îţi faci prieteni noi din colegii pe care nu îi cunoşti şi despre care nu ştii cum te vor trata, dacă te vor accepta cu plusurile şi cu minusurile tale şi dacă vor fi gata să îţi sară în ajutor atunci când momentele dificile ale vieţii de student vor veni. Printre aceşti oameni noi, am întâlnit o fată simpatică, deschisă, caldă şi foarte prietenoasă. În prima fază ne-am aflat numele unul altuia printr-un amic comun, iar mai apoi ne-am limitat la conversaţiile de complezenţă. Totuşi, încetul cu încetul, relaţia de buni amici, de buni prieteni se dezvolta de la zi la zi. De multe ori luam masa împreună, reuşind să vorbim despre orice, fără să existe vreo agendă ascunsă de a trece un pas mai departe de amiciţia noastră. Când în timp am ajuns să mă gândesc că poate ar fi posibil să încerc să duc această relaţie dincolo de ceea ce era în acel moment, noi doi eram prieteni foarte buni. Astăzi, sunt căsătorit cu acea fată şi vreau doar să vă spun că prin căsătorie nu am pierdut un prieten, ci am câştigat cel mai bun prieten al meu. Cred din toată inima mea că un soţ ar trebui să facă din soţia lui cea mai bună prietenă a lui şi fiecare soţie ar trebui să facă din soţul ei cel mai bun prieten al ei.
Este încă proaspătă în mintea noastră Sărbătoarea Mulţumirii, în care i-am mulţumit Domnului pentru încă un an binecuvântat cu roade de tot felul. Poporul Israel se întoarce în fiecare an la o astfel de sărbătoare, cu recunoştinţă pentru nenumăratele binecuvântări.
După strângerea roadelor, între zilele de 15 şi 22 ale lunii a şaptea, (luna Tişri, septembrie – octombrie în echivalent modern), întreg poporul Israel comemora poate „cea mai mare şi cea mai sfântă dintre sărbătorile evreieşti”, potrivit istoricului Josephus. În Leviticul 23 găsim detalii despre această sărbătoare, a treia şi ultima sărbătoare anuală care aduna toată partea bărbătească a poporului la Ierusalim (Ex. 23.17). În această săptămână, întregul popor trebuie să locuiască în corturi construite pe acoperişul caselor sau în pieţele publice, ca amintire a călătoriilor poporului în pustie, şi a anilor în care au locuit în corturi (Lev. 23.42-43).
Înainte de distrugerea Templului, în timpul acestei sărbători, toţi bărbaţii, femeile şi copiii care veneau în pelerinaj la Ierusalim, pe lângă jertfele pe care le aduceau înaintea lui Dumnezeu (Num. 29.12-39), se adunau în curtea Templului pentru a asculta citirea unor porţiuni din Tora de către Împărat. Moise porunceşte ca acest lucru să aibă loc o dată la şapte ani, după anul sabatic, dar obiceiul a fost întrerupt odată cu distrugerea Templului.
Într-o zi, pe când eram elev în clasa a VIII-a, diriginta m-a întrebat dacă am vreun prieten. Răspunsul meu a venit prompt: Dinu. Acesta era unul dintre colegii mei de clasă, un băiat foarte simpatic, la care ţineam foarte mult. Era un coleg a cărui companie îmi făcea deosebită plăcere şi orice oră petrecută împreună ca şi colegi de bancă era aur pentru mine. Totodată era şi un elev silitor şi asta mă provoca să învăţ la fel de bine ca şi el (mă provoca …). Mă întreb dacă şi el mă privea în acelaşi mod în care îl priveam eu, dacă mă considera cel mai bun prieten aşa cum îl consideram eu. Atunci eram doar un copil, prin urmare această relaţie a fost trăită copilăreşte.
Acum însă sunt un adult, iar cel mai bun prieten al meu nu mai este un om, ci Însuşi Dumnezeu. În urmă cu cinci ani am făcut pace cu El şi am fost mântuit, iertat de păcatele mele, întrucât L-am mărturisit cu gura mea pe Hristos ca Domn, crezând în inima mea că Dumnezeu L-a înviat din morţi (Rom. 10.9). Eu Îl numesc aşadar pe Dumnezeu prietenul meu, dar oare El mă consideră prietenul Lui?
Sunt cel puţin trei locuri în Scriptură unde se vorbeşte de prietenii lui Dumnezeu: Exodul 33.11, Isaia 41.1 şi Evanghelia după Ioan 15.14-15. În prima locaţie este numit prieten Moise, în a doua profetul Isaia, iar în a treia locaţie sunt numiţi prieteni ucenicii lui Hristos. Cercetând ce anume L-a determinat pe Dumnezeu să îi numească pe aceşti oameni „prieteni”, am descoperit anumite calităţi ale acestora.
În Gen. 18. 17 – 19 găsim scris că Avraam urma să poruncească fiilor săi şi casei sale după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, iar în 2 Cron. 20. 7 este scris că Avraam iubea pe Domnul. Aşadar, avea atât dragoste faţă de Dumnezeu, cât şi o viaţă dreaptă şi facere de bine.
Despre Moise este scris că „a fost «credincios în toată casa lui Dumnezeu»” (Evrei 3.5) – de aici reiese credincioşia acestuia faţă de slujba pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu.
“Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate.”
Când eram foarte mică îmi doream din tot sufletul să am prieteni. Ţin minte că prin clasele primare mi-am întrebat odată o colegă dacă vrea să fim cele mai bune prietene. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns, dar astăzi i-am uitat şi numele. Mai târziu, în gimnaziu, sufeream din cauză că nu puteam lega prietenii. Aveam sentimentul (mi-l amintesc prea bine) că toţi mă evită şi nu mă înţeleg. Astăzi lucrurile s-au schimbat: nu ştiu sigur dacă m-am maturizat eu sau dacă cei din jurul meu au devenit mai toleranţi, şi asta pentru că nu mă pot lăuda cu prietenia pe care o ofer, dar vreau să mă laud cu prietenii pe care Dumnezeu i-a pus lângă mine.
Unul din cei trei duşmani ai femeii creştine este firea ei. Acest duşman o face să îşi dorească să fie egoistă şi să îi impresioneze pe alţii. Din moment ce orice femeie este făcută din acelaşi material, având o fire pământească, fiecare se confruntă cu acest duşman.
Eu am o fire pământească, şi această natură firească sau carnală este păcătoasă. Deoarece este păcătoasă, firea mea nu creşte din punct de vedere spiritual. Firea nu poate fi spirituală. Firea mea devine din ce în ce mai slabă, pe zi ce trece. Am în interiorul meu (aşa cum ai şi tu), o dorinţă de a fi egoistă, de a face lucrurile cum vreau eu şi de a-i impresiona pe alţii. Firea mea vrea să fie mai bună decât tine – să am cea mai frumoasă rochie, să fiu cea mai frumoasă, să am cea mai bună casă, şi aşa mai departe. Firea mea, lăsată de capul ei, va ajunge să fie singură – o doamnă în vârstă şi nefericită care nu are nici un fel de dragoste sau influenţă asupra cuiva. Dar atunci când Domnul Isus S-a înălţat la cer, El a ştiut că voi avea nevoie de cineva care să mă ajute să am biruinţă – asupra mea însămi. Şi atunci mi-a lăsat un prieten drag şi scump – Duhul Sfânt.
Un gând, un vis, o dorinţă, o tristeţe, o bucurie, fiecare dintre noi le trăieşte şi doreşte, la un moment dat, să le împărtăşească, astfel încât stările pozitive să se dubleze, iar cele negative să se înjumătăţească. Vrem să iubim, să fim iubiţi şi totuşi, parcă există ceva mai profund, ceva mai trainic, ceva ce ne dă cu adevărat putere, ceva care nu ne lasă să ne descurajăm, ceva ce ne dă, până la urmă, aripi să visăm din nou. Să fie acest lucru prietenia autentică? (Prietenia autentică de Iosif Belea)
Revista Impuls va propune un nou subiect: Prietenia autentică
Din sumar:
Prietenia adevărată, o realitate? – Interviu cu Shelly pordea
Meseria de prieten – Articol de Camelia Luncan
Prietenia autentică – Articol de Iosif Belea
Prietenia în căsnicie – Articol de George Pordea
„Biblia ne dă câteva principii care puse în practică duc la o creştere a prieteniei dintre soţ şi soţie, duc la o apropiere adâncă a acestora. Aş vrea să ne uităm împreună la aceste principii practice care cred că pot face din soţ cel mai bun prieten al soţiei şi vice-versa.”
Sărbătoarea corturilor – religia evreilor
Articol de Paul Oprea
Prietenii lui Dumnezeu – Articol de Bogdan Marian
„Aşadar, Dumnezeu îi consideră prieteni pe aceia care Îl iubesc, care trăiesc o viaţă dreaptă, fac binele, sunt credincioşi în lucrul încredinţat lor şi păzesc poruncile Sale.”
Ce dai la schimb? – Articol de Ioana Fântână
„Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate.”
Nu este mai mare dragoste – de Ionatan Piroşca
Mai găsiti rebus şă alte articole.
Pentru a intra în posesia unui abonament citiţi sectiunea Abonamente.
Revista Impuls 
Comentarii