You are currently browsing the tag archive for the ‘bogdan marian’ tag.
Regii Israelului, în marea lor majoritate, s-au închinat idolilor, stârnind şi aţâţând mânia lui Dumnezeu. Avertismentele lăsate de Moise în Lege nu au fost luate în seamă: „Când vei avea copii, şi copii din copiii tăi, şi vei fi de multă vreme în ţară, dacă vă veţi strica, dacă vă veţi face chipuri cioplite, înfăţişări ale vreunui lucru, dacă veţi face ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului vostru, ca să-L mâniaţi, iau astăzi martor împotriva voastră cerul şi pământul, că veţi pieri de o moarte repede din ţara pe care o veţi lua în stăpânire dincolo de Iordan, şi nu veţi avea zile multe în ea, căci veţi fi nimiciţi de tot. Domnul vă va împrăştia printre popoare, şi nu veţi rămânea decât un mic număr în mijlocul neamurilor unde vă va duce Domnul. Şi acolo veţi sluji unor dumnezei, care sunt o lucrare făcută de mâini omeneşti, de lemn şi de piatră, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici sa mănânce, nici să miroasă.” (Deut. 4.25-28). Ei, cât şi poporul peste care împărăţeau, au respins poruncile lui Dumnezeu, nevrând să se supună autorităţii divine. Printre obiceiurile păgâne preluate de la canaaniţii pe care nu i-au distrus aşa cum li se spusese să facă, erau şi ghicirea şi citirea în stele.
Chiar şi în zilele noastre întâlnim astfel de practici: cine nu a auzit de Feng Shui, arta de a manipula energiile şi elementele din natură pentru a alunga grijile, pentru a menţine o sănătate bună, pentru a avea un somn odihnitor? Casele trebuie construite după legi stricte, şi vai de cel ce şi-o ridică pe ochiul Dragonului! Multe televiziuni private au în programul lor de dimineaţă emisiuni ce prezintă horoscopul zilei (numele Neti Sandu vă spune ceva ?), iar aproape fiecare ziar are o rubrică închinată zodiacului. Câţi nu privesc ziua cu bucurie fiindcă stelele le zâmbesc, taurul e în ascendent cu leul, iar gemenii chiuie de bucurie, fugărind un rac neputincios? Oamenii au ajuns să preţuiască stelele, constelaţiile, planetele, fenomenele astronomice, uitându-L pe Cel ce le-a creat. Citește restul acestei intrări »
Mă gândeam să încep acest articol scriind despre prima mea amintire ca mic copil, dar acel moment sigur nu se compară ca şi încărcătură emoţională cu ultima amintire pe care o am dinainte să mă fi pocăit. Ţin minte că vorbeam cu cel ce urma să-mi devină învăţătorul de ucenicie. Mi-a arătat un verset din Biblie (acelaşi verset pe care mi l-a arătat la prima noastră întâlnire): „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morşi, vei fi mântuit” (Rom. 10:9). În acel moment am fost întrebat de ce nu fac şi eu ce scrie acolo, adică să-L primesc pe Hristos ca Mântuitor. Răspunsul meu a fost că nu pot face acest lucru întrucât sunt păcătos. Culmea, aceasta este cea mai bună motivaţie pentru ca un om să se pocăiască, adică să primească iertarea de păcate prin credinţa în Hristos cel răstignit pe cruce şi înviat din morţi a treia zi, şi apoi să se depărteze de faptele păcătoase făcute până atunci. Mi-amintesc că în acel moment am început să plâng, realizând că sunt foarte vinovat înaintea lui Dumnezeu, şi că dacă ar fi fost să mor atunci, cu siguranţă aş fi ajuns în iad.
Într-o zi, pe când eram elev în clasa a VIII-a, diriginta m-a întrebat dacă am vreun prieten. Răspunsul meu a venit prompt: Dinu. Acesta era unul dintre colegii mei de clasă, un băiat foarte simpatic, la care ţineam foarte mult. Era un coleg a cărui companie îmi făcea deosebită plăcere şi orice oră petrecută împreună ca şi colegi de bancă era aur pentru mine. Totodată era şi un elev silitor şi asta mă provoca să învăţ la fel de bine ca şi el (mă provoca …). Mă întreb dacă şi el mă privea în acelaşi mod în care îl priveam eu, dacă mă considera cel mai bun prieten aşa cum îl consideram eu. Atunci eram doar un copil, prin urmare această relaţie a fost trăită copilăreşte.
Acum însă sunt un adult, iar cel mai bun prieten al meu nu mai este un om, ci Însuşi Dumnezeu. În urmă cu cinci ani am făcut pace cu El şi am fost mântuit, iertat de păcatele mele, întrucât L-am mărturisit cu gura mea pe Hristos ca Domn, crezând în inima mea că Dumnezeu L-a înviat din morţi (Rom. 10.9). Eu Îl numesc aşadar pe Dumnezeu prietenul meu, dar oare El mă consideră prietenul Lui?
Sunt cel puţin trei locuri în Scriptură unde se vorbeşte de prietenii lui Dumnezeu: Exodul 33.11, Isaia 41.1 şi Evanghelia după Ioan 15.14-15. În prima locaţie este numit prieten Moise, în a doua profetul Isaia, iar în a treia locaţie sunt numiţi prieteni ucenicii lui Hristos. Cercetând ce anume L-a determinat pe Dumnezeu să îi numească pe aceşti oameni „prieteni”, am descoperit anumite calităţi ale acestora.
În Gen. 18. 17 – 19 găsim scris că Avraam urma să poruncească fiilor săi şi casei sale după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, iar în 2 Cron. 20. 7 este scris că Avraam iubea pe Domnul. Aşadar, avea atât dragoste faţă de Dumnezeu, cât şi o viaţă dreaptă şi facere de bine.
Despre Moise este scris că „a fost «credincios în toată casa lui Dumnezeu»” (Evrei 3.5) – de aici reiese credincioşia acestuia faţă de slujba pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu.
Îmi aduc aminte că în timpul perioadei de ucenicie învăţătorul meu mi-a explicat un principiu simplu: un angajat al unei bănci nu va învăţa diversele modalităţi de falsificare a bancnotelor, ci va învăţa doar cum să deosebească originalul. Dacă ar învăţa toate particularităţile falsurilor existente, cu siguranţă că i-ar lua mult timp şi ţinând cont de câţi infractori există în întreaga lume, poate nu i-ar ajunge o viaţă întreagă. De aceea, acest om învaţă foarte bine cum arată bancnota originală în aşa fel încât cea mai mică diferenţă simţită la o alta să fie sesizată şi astfel falsul să fie identificat. Acest principiu poate fi aplicat şi în alte domenii, unul dintre ele fiind Scriptura.
În Faptele Apostolilor, capitolul 4, ni se relatează viaţa fraţilor şi surorilor din Biserica Primară din Ierusalim. Cei care aveau ogoare sau case le vindeau, iar banii primiţi se împărţeau astfel încât nici unul dintre ei să nu rămână cu vreo nevoie neîmplinită (Fapt. 4.32-37). Era o formă de comunism, dacă se poate spune astfel, însă nu orice fel de comunism, ci unul teocratic. Un om pe nume Anania şi soţia lui, Safira, au vândut o moşioară şi au adus banii la apostoli, care să-i împartă oamenilor – doar că nu au adus toţi banii, ci au oprit o parte din ei. Apostolul Petru a numit această faptă minciună, iar Dumnezeu i-a pedepsit cu moartea, întrucât au minţit nu pe un om, ci pe Duhul Sfânt (Fapt. 5.1-11).
Îmi aduc aminte de ceea ce ne-a spus dirigintele nostru la terminarea liceului: că după cei zece ani, când ne vom reîntâlni, să fim căsătoriţi şi să avem copii. După dânsul, aceasta urma să fie ţinta noastră, a elevilor săi, pentru următorul deceniu. Nu ştiu dacă vreunul dintre colegii mei şi-a propus acest scop, dar pentru unii oameni a avea o familie, a avea copii, este o împlinire. Când caut o slujbă, este deosebit de important pentru mine să găsesc una care să-mi aducă atât satisfacţii profesionale (să fiu provocat de ceea ce fac, să nu mă plictisesc şi să-mi placă ce fac), cât şi financiare (nimeni nu vrea să muncescă pe nasturi, nu?).
Roma ultimului secol înainte de prima venire a lui Isus Hristos a cunoscut o formă nouă de guvernare: triumviratul. Acesta presupunea, după cum indică şi numele, trei persoane cu drepturi egale ce conduceau, la acea vreme, capitala lumii. Aceştia erau Caesar, Pompei şi Crassus. Ultimul dintre ei era unul dintre cei mai bogaţi cetăţeni romani, poate unul dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii. Setea lui pentru bani l-a dus la pieire: încercând să cucerească ţara parţilor, Crassus a fost învins de aceştia, iar legenda spune că parţii, ca să-i potolească setea de avere, i-au turnat pe gât aur topit.
Revista Impuls 
Comentarii