de Dani Surducan (Austria)

crucex200Să uităm pentru o clipă enervanta criză „ce ne-nfăşoară aşa de lesnec“ şi să dăm imaginativ filele galbene de atâta timp ale istoriei până în anul 64 d.Hr.
Fumul născut din bricheta lui Nero încă se mai înălţa pale pale peste uliţele Romei. Peste întregul oraş picura amurgul Genezei. Pe o străduţă mergea speriat şi gâfâind un om urmărit de o ceată de ostaşi romani. Cum tinereţea demult îl părăsise şi cum nu cunoştea nici o scurtătură, nefiind din partea locului, a fost prins la o cotitură de soldaţii şmecheri care-l întrebă politicos cu un bici pe spate: „Cum te cheamă, nemernicule?“„Mă cheamă Simon a lu’ Iona din satul Capernaum…. Cristos cel răstignit şi înviat a treia zi mi-a pus numele Petru şi spre buimăceala voastră, unii îmi mai spun şi Chifa.“ „Să înţelegem că eşti creştin sau piroman, cum se aude prin târg?“
Cântatul unui cocoş latin dintr-un coteţ de peste zid avu efect de polistiren pisat asupra lui Petru, ce cuprins de vechii fiori ai trădării răspunse hotărât: „Piroman nu sunt, mai degrabă pompier celest din moment ce meseria mea e să scot oamenii din foc, nu să le pun foc, dar creştin, da, sunt… şi voi fi mereu!“
Bătut, asistând la crucificarea soţiei, crucificat cu capul în jos, plâns de soacră şi de mulţi, pentru că se numea creștin şi-atât.
Vă invit să ne chemăm gândurile înapoi din Roma Antică şi să tăbărâm niţel la umbra scurtă a prezentului. Mai facem un exerciţiu de imaginaţie şi ne plimbăm prin Braşov, eleganţi şi prietenoşi într-o zi de sâmbătă. Pe Bulevardul Saturn un reporter al revistei Impuls îţi pune o intrebare aparent uşoară: „Ce religie ai?“.Fară să stai pe gânduri răspunzi: „ Ortodox sau catolic sau baptist şi poate penticostal“.
Dacă ai răspunde simplu ca Petru: „creştin“ ar fi un răspuns vag, foarte vag, cu cel puţin 34000 de moduri de interpretare a cuvântului şi mai mult ca sigur reporterul nu ar fi satisfăcut de răspuns revenind astfel cu o completare: „Bine, bine… creştin, dar de care, sub ce formă, sub ce firmă?“
Și uite aşa întrebarea aparent uşoară devine complicată.

Înainte de a vorbi de obiceiuri şi tradiţii la creştini, m-am văzut nevoit să-mi redefinesc cuvântul creştin. În primele secole, dacă spuneai că eşti creştin şi nu erai, atunci cu siguranţă aveai probleme grave mintale, numai bun de îmbrăcat în cămaşa de forţă şi dus la spitalul de nebuni. Pe atunci cuvântul creştin era sinonim cu aruncatul la fiare, fierţi, jupuiţi de vii, crucificaţi. În secolul nostru cuvântul creştin e un curcubeu pe cerul nebuniei noastre.
Creştinul adevărat, biblic, e acela care odată mort faţă de lumesc şi apoi viu, născut din nou într-u duhovnicesc, face din fiecare ceas al vieţii sale un pas către asemănarea tot mai perfectă cu Cristos Domnul. Pavel ne scria: „…nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine“. Şi asta nu-i metaforă.
Creştinul adevărat e musai să aibă obiceiul de-a iubi aproapele, duşmanul, fratele Mofturică, sora Enervanta. Ioan 13: 35 „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii“. Nu-i obicei mai necesar pentru creştini, acum în apus de lume, ca acela de-a ne iubi indiferent că avem sau nu porumbelul pe spate, indiferent că ne rugăm în cor sau pe rând.
Obiceiul absolut al creştinului trebuie să fie acela de a iubi. Un obicei repetat devine tradiţie.
De nu avem acest obicei, să-l cerem. Fără iubire trăim un creştinism de tip aurolac drogându-ne sufletele cu parastase, pomeni, programe seci şi reci.
Sufletul e fericit doar atunci când prin venele sale circulă iubirea, pentru că Proiectantul lui e Dragoste.

Anunțuri