Oameni care au fost, influențe care vor rămâne …

“Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au vestit Cuvîntul lui Dumnezeu; uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire, și urmați-le credința!” – Evrei 13.7

Amintirile sunt comorile pe care nu ni le poate fura nimeni. Ascunse în cutele memoriei noastre, aceste amintiri sunt veritabile puncte de reper, clipe în care cineva sau ceva ne-a atins “existențial” și ne-a modificat pentru totdeauna traiectoria în procesul devenirii noastre întru ființă.

Amintirile sunt o bună pregătire pentru viitor. Unii oameni vin și pleacă repede din viața noastră, alții stau o vreme, punându-și amprenta pe inima noastră. După plecarea lor, nu vom mai fi niciodată aceiași.

Asemenea soarelui care-și reflectă strălucirea în bobul de rouă sau în ciobul de sticlă, și Dumnezeu își poate reflecta ceva din sfințenia Lui în viața oamenilor. Unii sunt curați și neprihăniți ca roua dimineții, alții sunt doborâți de viața ca ciobul rătăcit în praful pământului. Strălucirea divină se desfață însă și într-unii și-n ceilalți, manifestând prin ei pentru noi ceva din splendoarea unor alte țărmuri și a unor alte vremuri de dincolo de înviere.

Sfinții bisericii creștine nu sunt figuri bizantine lunguiețe agățate pe pereții clădirilor bisericești, ci oameni în carne și oase ca și noi. Ei au slăbiciuni, dar asta nu-i face cu nimic mai puțin “aleși ai lui Dumnezeu” într-o lume în care El are de făcut o lucrare specială, paradoxală și mult prea puțin înțeleasă:

“De pildă, fraților, uitați-vă la voi, care ați fost chemați: printre voi nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari. Și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Și voi, prin El, sunteți în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare, pentruca, după cum este scris: “Cine se laudă, să se laude în Domnul” (1 Cor. 1.26-31).

Aceşti oameni au fost instrumentele care, în mâna unui desăvârșit Maestru, au modelat caracterul meu, aflat într-o continuă și necesară formare. Au fost oare acești oameni “sfinți” în adevărata accepțiune a cuvântului? Eu cred că da. Ei seamănă cu vecinii și cu prietenii voștri. Ceea ce îi face deosebiți însă este apartenența lor la Biserica adevărată a lui Hristos.

Cred că a venit vremea să spunem iarăși că a fi creștin înseamnă a fi un sfânt în devenire. Credința adevărată nu ne poate lăsa străini de sfințenia divină. Iată ce scria Luther:

“Credința nu este un vis omenesc sau o iluzie. Credința este lucrarea lui Dumnezeu în noi. Ea ne strămută în lumea divină pentru renașterea noastră în Dumnezeu. Ea îl omoară pe vechiul Adam din noi și ne face o făptură nouă, ne recreează inima, curajul, înțelegerea și toate celelalte fațete ale personalității. Credința vine prin lucrarea Duhului Sfânt. Ea implică o putere de viață care ne împinge irezistibil spre bine. Credința nu întreabă care sunt faptele bune care trebuie făcute, ci trece la înfăptuirea lor, fără nici un fel de întrebare.”

O viață sfântă are glas. Ea vorbeste chiar și în momentele de tăcere, fiind sau o continuă atracție, sau o perpetuă condamnare.

Sfințenia este mai mult decât o categorie a teologiei sistematice, mai mult decât o expresie de crez creștin. Sfințenia trebuie să fie o dimensiune intrinsecă a creştinului adevărat. Oridecâteori spunem: “Credem în Duhul Sfânt!”, declarăm – conștienți sau nu – că există un Dumnezeu viu, doritor și capabil să intre în ființa umană și să o îndumnezeiască.

Din păcate, în multe locuri și ocazii, așa-zisul creștinism național sau tradițional este foarte departe de spiritualitate și mult mai aproape de simbolismele seci. Este mult mai ușor să zidim temple, decât să fim noi înșine temple ale Duhului Sfânt.

Sfințenia nu este rezervată unor persoane exotice și singulare, desprinse din normalul social și izolate de viața cotidiană. Ca și Mântuitorul lor, sfinții zilelor noastre sunt oameni care umblă printre noi în praful pământului, râd și plâng ca și noi, izbândesc și cad ca și noi, dar se deosebesc câteodată de noi prin faptul că ei nu privesc căderea ca pe ceva normal, ci doar ca pe ceva nedorit și accidental într-o viețuire plecată dincolo de firesc, să umble mână în mână cu Creatorul universului.

Iată un fragment din comportamentul unei astfel de persoane, plecate, dincolo de obișnuit, să umble în lumina părtășiei cu Dumnezeu:

Lui C.T. Studd toate lucrurile i-au fost oferite în viață “de-a gata”, “pe tavă”. El a moștenit o avere impresionantă de la tatăl său, unul din cei mai bogați oameni din Anglia de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Sănătos și chipeș, a fost un sportiv de clasă mondială, căpitanul echipei de cricket pe care mulți au considerat-o cea mai bună din istoria Marii Britanii.

C.T. Studd a renunțat însă la toate acestea și s-a dus ca misionar creștin in China, India si Africa. Iată de ce aceste cuvinte ale lui au o putere așa de mare:

“Hristos ne-a chemat să-i hrănim pe cei flămânzi, nu pe cei ghiftuiți; să-i mântuim pe cei pierduți, nu pe cei încăpățânați; să-i chemăm la pocăință pe cei păcătoși, nu pe cei batjocoritori. El nu ne-a chemat să stăm acasă, să zidim și să decorăm capele confortabile, biserici și catedrale în care să-i legănăm spre adormire pe cei ce se pretind creștini. Nu ne-a dat să rostim discursuri abile, rugăciuni stereotipe sau să interpretăm elevate performanţe muzicale, ci ne-a trimis să zidim biserici vii, alcătuite din sufletele celor declasați, să smulgem oameni din ghearele diavolului, să-i scoatem din fălcile iadului, să-i aducem la Hristos, să-i învățăm să lupte și să-i transformăm în armata Atotputernicului Dumnezeu.”

“Așa ceva nu poate fi realizat decât printr-o mișcare “muncitorească”, neconvențională, și neformalistă a Duhului Sfânt, în care nu sunt venerate nici biserica și nici Statul, nici omul și nici tradițiile, ci este înălțat numai Hristos cel crucificat. “

“Mântuitorul ne-a chemat să-L mărturisim lumii nu prin haine popești, nu prin odăjdii de argint sau lanțuri și cruciulițe de aur, nu prin turle înalte de biserici sau fețe de masă brodate pe altare, ci printr-un sacrificiu personal nebunesc și printr-un eroism debordant dovedit în tranșeele din linia intâi a frontului”.

Este evident că o astfel de gândire este dovada unei maturități spirituale. Un astfel de om a început să vadă lumea din punctul lui Dumnezeu de vedere și și-a însușit strategia Lui de lucru.

La o așa stare nu se ajunge însă întotdeauna ușor. Convertirea este o minune de o clipă, dar sfințirea este o lucrare care durează toată viața. Aceasta “sfințire” se face prin mijloacele harului, dar nu este atinsă automat prin frecventarea formală a slujbelor bisericești. Așa cum bine a observat cineva: “Lebăda nu-i albă pentru ca stă în apă, nici omul nu-i sfânt pentru că merge la biserică …”

Sfințirea înseamnă – fundamental – două lucruri: să-ți declari proprietarul (pe Dumnezeu) și să fii preocupat de calitatea caracterului tău. Va veni o vreme când până și pe zurgălăii cailor va fi scris: “Sfinți Domnului!” Orice oală din Ierusalim și din Iuda va fi închinată Domnului (Zah. 14.21,22).

Până atunci, sfințirea presupune două mișcări fundamentale, despărțirea de aspectul “lumesc” al cotidianului păcătos și alipirea de Hristos, prin ascultarea de îndemnurile Duhului Sfânt. De fapt, aceste două mișcări nu sunt separate, ci concomitente. Alipirea de Hristos este singura cale sigură pentru dezlipirea de lume. Nu singurătatea te face un sfânt, ci părtășia adevărată cu Hristos în umblarea de fiecare zi.

Există diferite grade de sfințenie. Unii au ajuns mai departe, alții sunt încă la cele începătoare. Și unii și ceilalți însă au apucat calea sfințeniei ca pe un drum ireversibil care va fi încununat de intrarea pe porțile cerului.

Unul din “eroii” acestor amintiri, Richard Wurmbrand, ne-a vizitat odată la biserica românească din Anaheim, California și ne-a surprins cu un mesaj exprimat într-o formă paradoxală:

“Nu-i nimic că nu poți fi un sfânt mare. Încearcă însă să fii măcar un sfânt mai mic!”

În fața nedumeririlor noastre, el ne-a ilustrat afirmația cu o fabulă amuzantă:

“Se zice că o doamnă tocmai ieșise la plimbare cu un câine de rasă foarte impunător și foarte scump. La colțul străzii, i-a întâmpinat o jigodie micuță și plăpândă, care a început să-i dea târcoale dulăului zicând:

“Bună dimineața, domnule dulău! Ce mai faceți?”

Dulăul l-a privit batjocoritor de sus și i-a dat un vânt de l-a rostogolit dincolo de bordură, în praful străzii:

“Fugi măi de aici. Tu ești câine? Fugi de aici, potaie!”

Sculându-se anevoie de jos și scuturându-se stânjenit de praf, cățelușul a ridicat totuși privirea sus plin de îndrăzneală și a zis:

“N-aveți dreptate, domnule dulău. N-oi fi eu tot așa de mare ca și dumneavoastră. Oi fi chiar mic și pricăjit cum spuneți, dar un lucru nu puteți spune totuși despre mine: că sunt … pisică! Sunt și eu tot la fel de câine ca și dumneavoastră.”

“Morala este simplă și evidentă: Nu putem fi toți sfinți de dimensiuni mari, dar asta nu trebuie să ne descurajeze! Putem și trebuie să fim niște sfinți mai mici, așa cum ne ajută harul lui Dumnezeu și puterile noastre. Nimeni n-are voie să renunțe la sfințenie. Dumnezeu are sfinți de toate dimensiunile. Dacă nu poți fi unul dintre cei mari, fii unul mai mic, dar fii sfânt în toate zilele vieții tale!”

Amintirile care urmează mi-au iluminat cărarea pe care m-a dus Providența. Chiar și astăzi, simpla lor rememorare îmi umple sufletul cu o duioasă și caldă recunoștință. Dacă și cititorii mei vor simți, măcar în parte ceva asemănător, satisfacția mea va fi deplină.

Un copil a stat cu bunica lui într-o după-amiază însorită în interiorul unei catedrale. Lumina pătrundea multicolor prin vitraliile care înfățișau chipuri de slujitori ai lui Dumnezeu de pe paginile Scripturilor și din filele de istorie. După ani și ani de zile, cineva l-a întrebat la un examen de teologie:

“Ce este un sfânt?”

Cu reminiscența unei amintiri încă vie în suflet, copilul de altă dată a răspuns:

“Un sfânt este un om care lasă lumina să strălucească prin el!”

Daniel Brânzei

Anunțuri