Mâine privind în urmă

Poate că m-aş smeri mai mult dacă aş privi mai des în urmă. Oricâte bucurii mi-ar răsări în minte, întâlnesc mereu eşecurile pe care le-am avut: dezamăgirea celor la care ţin, lipsa de credinţă, lipsa de răbdare, atâtea cuvinte care nu trebuiau spuse, atâtea decizii greşite şi atâtea decizii bune pe care le-am abandonat; minciuni, scuze, revoltă împotriva lui Dumnezeu.

Zilele puţine pe care le-am trăit până acum nu au fost deloc rele; unele chiar pline de suspans, de satisfacţie şi de emoţie. Însă dacă iau voia lui Dumnezeu ca îndreptar, cele mai multe pălesc ca valoare.

Acum veţi zice: Stai o clipă! Dumnezeu se bucură când ne bucurăm noi şi Îşi doreşte să avem parte de bucurie… pentru că ne iubeşte!

N-aş zice. Omul a transformat noţiunea de bucurie în ceva plăcut lui. Mie îmi vine greu să cred că dragostea lui Dumnezeu Îşi doreşte atât de mult fericirea mea pământească de vreme ce bucuriile mă orbesc atât de uşor. Aş crede mai degrabă că (cel puţin mie) îmi va amâna împlinirea dorinţelor tocmai ca să primesc ceea ce am cel mai mult nevoie: prezenţa Lui.

Publicitate