“Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate.”

cadouCând eram foarte mică îmi doream din tot sufletul să am prieteni. Ţin minte că prin clasele primare mi-am întrebat odată o colegă dacă vrea să fim cele mai bune prietene. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns, dar astăzi i-am uitat şi numele. Mai târziu, în gimnaziu, sufeream din cauză că nu puteam lega prietenii. Aveam sentimentul (mi-l amintesc prea bine) că toţi mă evită şi nu mă înţeleg. Astăzi lucrurile s-au schimbat: nu ştiu sigur dacă m-am maturizat eu sau dacă cei din jurul meu au devenit mai toleranţi, şi asta pentru că nu mă pot lăuda cu prietenia pe care o ofer, dar vreau să mă laud cu prietenii pe care Dumnezeu i-a pus lângă mine.  

E greu să scrii rânduri despre virtuţi a căror importanţă o neglijezi des, mai ales când constaţi că ele oferă, nu cer. Prietenia adevărată nu poate fi decât rară, la fel de rară precum dragostea adevărată sau iertarea sinceră, deoarece implică sacrificiu. Dacă prietenul adevărat iubeşte oricând înseamnă că, la un moment dat, va trebui să uite de sine şi să îl pună pe cel pe care zice că îl iubeşte mai presus. Nu vorbesc de lucruri complicate: ştiu bine că aproape întotdeauna îmi fac programul în jurul priorităţilor mele – un program cam inflexibil în jurul unor priorităţi care rar includ oameni, şi doar pentru scurte perioade de timp. Ce să mai spun de prietenii mei… Îmi sunt dragi, dar nu o dată am avut ocazia să-i încurajez şi am tot amânat până la renunţare (îmi cer iertare).

Prietenii tăi cum sunt? Ai mei sunt puţini la număr şi mult prea diferiţi ca să îi pot descrie. Nu îi înţeleg şi nu îi cunosc pe deplin, deşi îmi place mă amăgesc uneori şi cu gânduri mai îndrăzneţe. Pe toţi i-am numit cel puţin o dată frate sau soră, conştientă sau nu de înţelesul cuvintelor mele. Nu ştiu dacă le-am fost vreodată alături în nenorocirile lor sau dacă i-am ajutat în vreun fel, deşi îmi doresc. Când sunt cu ei, tind să fiu eu – mai egoistă – şi uit că (mai ales) prietenia e o responsabilitate. Uneori uit şi că trebuie să-i iert fără să stau pe gânduri şi să-i iubesc nu la schimb, ci pur şi simplu. Prezenţa lor în viaţa mea e un dar, uimitor în comparaţie cu tot ce-i palpabil şi al meu.

Când am început să scriu mi-am adus aminte, cu un gust mai puţin dulce, de lipsa unui prieten din trecut. Dumnezeu m-a crescut şi pe mine ca să înţeleg că prietenii nu au loc în viaţa mea dacă nu le fac loc, şi chiar mult. La ce bun să-i invit să se înghesuie pe un scăunel, iar eu să mă lăfăi în pat? Nu îi pot chema în viaţa mea dacă nu am ceva deosebit de oferit. Din păcate, adevărul e că eu chiar nu aveam nimic de oferit până când Domnul Isus nu a intrat în camera mea şi m-a învăţat să iau eu loc pe scăunel ca să îi las pe ei să se odihnească în pat. Sper să se simtă bine.

A fi prietenul cuiva nu e lucru uşor pentru că nu îţi dă siguranţa că vei primi prietenie la rândul tău (apropo, rândul tău e mai la urmă decât crezi). Probabil că vei primi prietenie, dar nu aşa cum o aştepţi sau cum o dai. Eu îţi propun ceva: roagă-te ca Dumnezeu să îţi dea înţelepciune şi prieteni înţelepţi. Aşa vei şti sigur că Domnul îţi va vorbi prin ei, iar tu le vei putea fi alături mai ales în nenorocirile lor.

Articol de Ioana Fântână