You are currently browsing the tag archive for the ‘ioana fantana’ tag.
“Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate.”
Când eram foarte mică îmi doream din tot sufletul să am prieteni. Ţin minte că prin clasele primare mi-am întrebat odată o colegă dacă vrea să fim cele mai bune prietene. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns, dar astăzi i-am uitat şi numele. Mai târziu, în gimnaziu, sufeream din cauză că nu puteam lega prietenii. Aveam sentimentul (mi-l amintesc prea bine) că toţi mă evită şi nu mă înţeleg. Astăzi lucrurile s-au schimbat: nu ştiu sigur dacă m-am maturizat eu sau dacă cei din jurul meu au devenit mai toleranţi, şi asta pentru că nu mă pot lăuda cu prietenia pe care o ofer, dar vreau să mă laud cu prietenii pe care Dumnezeu i-a pus lângă mine.
Spune-mi ce te face să râzi ca să-ţi spun cum gândeşti. Ce fel de glume îţi plac? Ce fel de oameni te amuză? Ce comportament adopţi când ieşi cu gaşca?
Nu ştiu dacă te-ai întrebat vreodată serios cât la sută din râsul tău din fiecare zi a luat naştere în urma unei glume proaste la adresa cuiva, sau ca răspuns sfidător într-o altercaţie. Ce unealtă periculoasă poate deveni în mâna atâtor persoane! Râsul exprimă o infinitate de trăiri şi defineşte o infinitate de caractere: mândrie, superficialitate, sfidare, răutate, ură, răzbunare, dar şi bucurie, dragoste, eliberare, prietenie şi inteligenţă. Din păcate, cele din urmă sunt mai puţine decât cele dintâi, şi mult mai rare. Citește restul acestei intrări »
Nimeni nu doreşte să-si amintească de ea
Despre neîmplinire vor vorbi întotdeauna cei care nu au suferit-o, sau cei care au depăşit-o cu mult timp în urmă. Neîmplinirea este un cuvânt trist, deoarece reprezintă visuri şi planuri căzute la pământ. Nimeni nu doreşte să îşi amintească de ea; este un copil uitat, batjocorit şi renegat de toţi.
Copilul acesta bate la toate uşile. A bătut la a mea şi a bătut cu siguranţă şi la uşa cititorului. Cu toţii îi deschidem şi îl primim înăuntru înainte să-i cunoaştem numele, iar când îl aflăm este deja prea târziu ca să îl mai poftim să plece. Prezenţa lui este apăsătoare şi crudă; cuvintele lui amare şterg în câteva clipe zâmbetul de pe chipul celui care l-a primit. Vorbeşte puţin şi pleacă repede, însă clipele dureroase rămân în sufletul gazdei mult timp mai târziu. Perioada de apoi este un proces lung, obositor, marcat de speranţă puţină şi întrebări multe.
Despre cele mai multe clişee un lucru e sigur: sună cel mai bine când vin din gura mea. Dacă le aud din gura preaiubiţilor mei moralizatori, scrâşnesc, zgârie şi îmi irită urechea… Să nu se mire dacă voi izbucni. Destul că m-au adus în punctul în care trebuie să mă scuz – acum mă şi contrazic! Aşa că n-au decât să suporte consecinţele; nici nu cer admiraţia tuturor. Asta-s eu şi gata!
Strict vorbind, fiecare e cum e. Nu e vina mea că m-am născut în familia nu-ştiu-care, că prietenii mei sunt cum sunt, că vorbesc prea tare sau că toba sună mai bine decât acordeonul. Am dreptul la părere, trăim într-o ţară liberă, iar gusturile nu se dispută. În plus, e de datoria fiecărui tânăr să-şi vadă de viaţa lui şi să nu-şi bage nasul în viaţa celorlalţi, pentru că toţi suntem păcătoşi. Nu?
Deşi aş mai înşirui câteva argumente, am sentimentul că cei mai mulţi aţi prins ideea şi aţi strâmbat deja din nas. Până şi eu am nişte resentimente cu privire la ce am scris. Cu toate astea, nu mi-a fost greu să pun pe hârtie rândurile de mai sus. Şi asta pentru că (da, recunosc) gândurile îmi sunt deja arhicunoscute: le-am spus de zeci de ori şi, bineînţeles, le-am auzit (de multe ori) din gura celorlalţi. Totuşi, când le zic, ceva nu-i bine. Parcă îmi pun limite doar ca să închid gura celor care binevoiesc să îmi fac morală. E mult mai bine când îmi spun în gând că le ştiu pe toate şi îi păcălesc şi pe ceilalţi să creadă la fel. Însă aici vine tata şi îmi spune că nu ştiu nimic, pentru că am doar 17 ani. N-am scăpare…
Ioana Fântână
Cine eşti?
Îmi place să cred că sunt un om bogat. Sunt cunoscut de mulţi, sunt prezent în fiecare zi la Templu, sunt un om de referinţă în anturajul meu şi sunt dispus să arăt uneori milă faţă de săraci. Pe deasupra, sunt părinte, lider religios şi orator. După cum vezi, sunt multe. Nu aş putea spune într-un singur cuvânt cine sunt.
La ce ai renunţa cu uşurinţă din toate câte eşti?
Revista Impuls 
Comentarii