icoanaÎntr-o zi, pe când eram elev în clasa a VIII-a, diriginta m-a întrebat dacă am vreun prieten. Răspunsul meu a venit prompt: Dinu. Acesta era unul dintre colegii mei de clasă, un băiat foarte simpatic, la care ţineam foarte mult. Era un coleg a cărui companie  îmi făcea deosebită plăcere şi orice oră petrecută împreună ca şi colegi de bancă era aur pentru mine. Totodată era şi un elev silitor şi asta mă provoca să învăţ la fel de bine ca şi el (mă provoca …). Mă întreb dacă şi el mă privea în acelaşi mod în care îl priveam eu, dacă mă considera cel mai bun prieten aşa cum îl consideram eu. Atunci eram doar un copil, prin urmare această relaţie a fost trăită copilăreşte.

           Acum însă sunt un adult, iar cel mai bun prieten al meu nu mai este un om, ci Însuşi Dumnezeu. În urmă cu cinci ani am făcut pace cu El şi am fost mântuit, iertat de păcatele mele, întrucât L-am mărturisit cu gura mea pe Hristos ca Domn, crezând în inima mea că Dumnezeu L-a înviat din morţi (Rom. 10.9). Eu Îl numesc aşadar pe Dumnezeu prietenul meu, dar oare El mă consideră prietenul Lui?

            Sunt cel puţin trei locuri în Scriptură unde se vorbeşte de prietenii lui Dumnezeu: Exodul 33.11,      Isaia 41.1 şi Evanghelia după Ioan 15.14-15. În prima locaţie este numit prieten Moise, în a doua profetul Isaia, iar în a treia locaţie sunt numiţi prieteni ucenicii lui Hristos. Cercetând ce anume L-a determinat pe Dumnezeu să îi numească pe aceşti oameni „prieteni”, am descoperit anumite calităţi ale acestora.

            În Gen. 18. 17 – 19 găsim scris că Avraam urma să poruncească fiilor săi şi casei sale după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, iar în 2 Cron. 20. 7 este scris că Avraam iubea pe Domnul. Aşadar, avea atât dragoste faţă de Dumnezeu, cât şi o viaţă dreaptă şi facere de bine.

            Despre Moise este scris că „a fost «credincios în toată casa lui Dumnezeu»” (Evrei 3.5) – de aici reiese credincioşia acestuia faţă de slujba pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu.

Hristos vorbeşte ucenicilor Săi numindu-i prieteni, dar cu o condiţie: dacă vor face ceea ce le porunceşte – întâlnim aici ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu (această idee apare şi în Mat. 28. 20, acolo unde este scris „Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit”).

            Aşadar, Dumnezeu îi consideră prieteni pe aceia care Îl iubesc, care trăiesc o viaţă dreaptă, fac binele, sunt credincioşi în lucrul încredinţat lor şi păzesc poruncile Sale. Nu este deloc greu să ajungi să-L ai ca prieten pe Însuşi Dumnezeu, însă este nevoie de mai mult efort ca El să te numească prietenul Lui. Există potenţialul ca fiecare creştin să fie numit „prieten” de Tatăl Ceresc şi aceasta deoarece Duhul Sfânt ne este dat ca arvună din momentul mântuirii (2 Corint. 5:5), iar Acesta aduce o roadă în cei Ce-l găzduiesc – Galat. 5. 22, 23 : „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”. Interesant că roada Duhului include calităţile celor numiţi de Dumnezeu prietenii Săi.

            Dacă nu ne place să fim singuri, izolaţi, dacă ne dorim compania şi atenţia celor din jurul nostru, dacă dorim să avem o relaţie intimă cu cei iubiţi de noi – care sunt tot oameni păcătoşi, incapabili să facă binele (Rom. 3.23 şi Isaia 64.6) – cu cât mai mult ar trebui să căutăm să devenim prietenii lui Dumnezeu… 

Articol de Bogdan Marian

Reclame