De-a lungul istoriei umane şi a Bisericii au existat multe subiecte fascinante – precum relaţia oame-nilor / a creştinilor cu autoritatea politic-administrativă, cu societatea, cu bogăţiile – care au dat naştere multor pagini de meditaţii şi indicaţii teoretice şi practice atât în spaţiul confesional cât şi în cel secular.
Încă de pe vremea când Isus umbla printre oameni, care rămâneau miraţi de răspunsurile Lui, unii păreau interesaţi de reflecţia asupra unor chestiuni precum: „Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?“ (Mat. 22.17) Spun „păreau“ întrucât reacţia Învăţătorului a fost fără echivoc: „Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?“ Chestiunile sensibile erau folosite de farisei pentru a încerca „să prindă pe Isus cu vorba“.
Prima tentaţie pe care trebuie să ne-o reprimăm, atunci când dorim să căutăm nişte răspunsuri, este să nu încercăm să prindem pe cineva cu vorba. Mai ales că s-ar putea să dăm peste Cineva la ale Cărui cuvinte să rămânem miraţi.


„Daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!“ – această formulă a devenit una dintre cele mai cunoscute, ca notorietate, şi în acelaşi timp, necunoscute, în sensul descifrării sensului ei. Mulţi o folosesc în diferite jocuri de limbaj, în discursuri mai mult sau mai puţin ideologiza(n)te sau pentru a face conexiuni cu cultura iudeo-creştină.
Este evident că Învăţătorul a făcut o legătură între simbolul de     pe ban şi autoritatea politic-administrativă, fără însă să putem şti în ce măsură sublinia, precum Pavel, interesul faţă de autorităţi – „Faceţi rugăciuni… pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică…“ (1 Tim. 2.1-2) – şi respectul faţă de ele: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu.“ (Rom. 13.1)
Însă ceea ce putem observa cu uşurinţă este faptul că răspunsul lui Isus nu s-a limitat la întrebarea referitoare la plata birului către Cezar, ci a continuat: „Daţi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.“ Ca şi altădată – când vorbea oamenilor în pilde (iar când era cu ucenicii le lămurea „toate lucrurile“ – Mc. 4.34) – şi în cazul acesta, Isus a lăsat libertate de interpretare şi de aplicare a acestei formule bipolare. În cele din urmă, confruntarea cu propriul cuget împarte oamenii în două categorii: cei care devin „farisei“, care caută nod în papură, şi cei care devin „copii“, a cărora e Împărăţia Cerurilor.
Întrebarea mult mai importantă care ar fi trebuit pusă este: Ale cărei Împărăţii sunt bogăţiile? Întrebătorii ar fi rămas miraţi de răspunsul care, în contrast cu bogăţiile lumii acesteia, arată spre bogăţiile altei Împărăţii: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.“ (Mat. 6.19-21) Aşadar, accentul cade pe relaţia dintre bogăţie şi inimă. Birul pe care îl plătim pe acest pământ devine o chestiune secundară în raport cu birul pe care îl plăteşte inima noastră faţă de bogăţie. De aceea trebuie să Îi dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, pentru ca „jugul“ nostru să fie uşor şi să găsim odihnă pentru sufletele noastre (Mat. 11.29).
„Dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu.“ (1 Ioan 3.21) Şi fiecare dintre noi va hotărî ce este al Cezarului şi ce este al lui Dumnezeu, conform cu răspunsul la întrebarea: Ale cărei Împărăţii sunt bogăţiile?
Articol de Alin Cristea

Publicitate