de Silviu Neagu (articol publicat în Impuls nr.4 – noiembrie 2007)
Sunt multe locuri în lumea aceasta pline de viaţă, dar există un loc unde este doar moarte. Este grădina tăcerii! Locul în care viaţa este istorie. Grădina în care oamenii s-au culcat sub frunze, unii chiar foarte devreme. Aici toţi stau în aceeaşi poziţie; au la căpătâi o cruce care poartă un nume, un an în care inima a început să bată şi un altul în care nu a mai bătut.
Se spune că aici toţi oamenii sunt egali. În parte o cred. Şi totuşi nu este aşa.
Privesc în dreapta mea: o bucată de pământ năpădită de buruieni veştejite care nici nu ai spune că acoperă un sicriu. Doar crucea, permanenta prezenţă la căpătâiul celui trecut în nefiinţă, care se ridică mai presus de buruieni, anunţă că acolo s-a închis cartea unei vieţi. O cruce de lemn, aproape putredă, pe care era pictat un Hristos răstignit cu o cununiţă de flori veştede la picioare şi un nume uitat de cei care au rămas deasupra frunzelor căzute.
Puţin în faţa mea se înalţă maiestuos un cavou şi o cruce mare. Era a unui fost om de seamă! Pe placa funerară scria un mesaj din partea posterităţii, a celor care îl vor urma curând.
Ce discrepanţă a inegalităţii!
Acolo o cruce de lemn putred, aici una de marmură; acolo o lacrimă ce se prăvăleşte în agonie dupa ceva ce era pierdut pentru totdeauna, aici doar un mesaj ce stă rece pe tabla de aducere aminte.
Ei nu mai vorbesc! Au vorbit cândva şi poate nu au fost ascultaţi. Cât au trăit, poate nu a scris nimeni despre ei, acum…scriu eu. Unii au adormit de bună voie, împăcaţi cu ideea morţii, alţii prea curând, când abia îşi deschideau aripile pentru a călători prin ceea ce se numeşte viaţă. De ce se numeşte aşa? Nu ştiu.
Înţeleptul îi numeşte fericiţi pe cei morţi, însă şi mai fericiţi pe cei care nu au fost niciodată pe pământ… Sunt întrerupt de un plânset disperat, însoţit de rostirea unor cuvinte pe care nu le pot desluşi. Cine o putea ajuta? Eu, nu. Nici un muritor nu putea să-i readucă floarea pe care a îngropat-o acum câteva zile. Plângea femeia! Pentru ea, stelele nu mai străluceau, se stinseseră odată cu închiderea ochilor fiicei ei. Pentru ea nu mai existau flori, se vestejiseră după ce trupul fraged al fiicei ei o părăsise… Ce cuvânt să o mângâie? Cu niciun chip unul rămas pe pământ. Ci unul care era acum în pământ, însă nu mai era posibil. Am plâns şi eu…
Cu sufletul sfâşiat de durere, cu ochii în lacrimi şi cu o imensă neputiţă în vorbă, mă îndrept spre ieşire. Aud, ca prin vis, ciripitul unei păsări în treacăt pe acolo. Nu mă opresc să o ascult, nici ea nu stă. Cu gândul la acea femeie ce avea chipul învăluit într-o tristeţe permanentă, mă gândesc ce chinuitor trebuie să fie pentru cei ce dorm: să nu-i poată alina pe cei ce îi plâng…
Cu fiecare pas ce îl făceam, auzeam, tot mai puternic, sunetul supărător al ciocanului ce lovea dalta săpând în marmură un nume care doarme în acestă grădină. Era bătăia ce pecetluia pentru totdeauna sfârşitul istoriei unei vieţi! Cu câtă nepăsare bătea un nume, acel om! Scria un nume, o viaţă! Ştii ce înseamnă asta, omule? E o amprentă ce va rămâne mereu în inima celor ce au rămas! E ceea ce va stârni lacrimi! Ştii, tu, omule, ce pecetluieşti?… Ce crud bătea ciocanul…. Ce crud!
La poartă, în timp ce ieşeam, mă priveau doi ochi. Erau ai unei bătrâne care, după ce s-au întâlnit privirile noastre, cu glas tremurând, mi-a şoptit: „ Dă-mi şi mie un bănuţ!” O spunea cu atâta durere, încât părea că asta este tot ce îşi doreşte de la viaţă. Mi-am dat seama că, pentru ea, viaţa murise înainte de clipa morţii! Acea dorinţă de a trăi murise de mult! Da! Uimitor, cei mai mulţi morţi nu sunt în cimitire, ci umblă printre oameni!
I-am întins mâna dorind să-i dau mai mult decât bani, dar mi-am dat seama ca doar asta aveam… apoi am plecat!
Revista Impuls 
Lasă un comentariu
Comments feed for this article