Meseria de prieten

Citind colecţia de articole Oceanografie a lui Mircea Eliade, am dat peste un pasaj care m-a pus pe gânduri o vreme şi mi-a amintit gânduri care m-au măcinat şi pe mine:

„O prietenie nu se verifică în aşa zisele «ceasuri grele» ale vieţii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt… Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere, a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.„

Ceasurile grele ale vieţii sunt momente importante. Sigur că atunci când trecem prin ele avem nevoie – şi e natural şi omenesc să avem nevoie – de susţinere. Poate nu mai avem pe altcineva în jur în astfel de momente decât pe cei care ne sunt prieteni. Apoi, bineînţeles, încurajarea pe care o oferă un prieten, timpul pe care îl petrece cu tine când ai cea mai mare nevoie de comunicare sau doar de ascultare, sunt modalităţile prin care el îţi arată, de fapt, că ţine la tine, că te preţuieşte.

Totuşi, m-am întrebat dacă prezenţa prietenului lângă tine în aceste momente e o garanţie sau o calitate suficientă pentru „numele” de prieten. Sigur că e importantă. Dar am avut ocazia să simt prezenţa celuilalt şi agresiv în viaţa mea, încercând să conducă programul după care funcţionez, activităţile pe care le aleg, pasiunile pe care le am din pură plăcere. Concluzia a fost că am simţit că o prietenie poate şi lua/fura sentimentul de libertate (dar nu în sensul în care tu renunţi la libertatea ta de bună voie, pentru că o prietenie înseamnă, desigur, şi renunţare la o parte din tine), pe lângă aspectele ei pozitive.

Publicitate

Impactul educaţiei

Despre educaţia din şcoală s-a spus mult până acum; şi laudativ, şi critic. Se va spune şi de aici înainte, pentru că un curent – odată pornit – va fi greu de oprit, iar de la sine sigur nu se va opri. Dacă e de dorit vreo variantă sau cealaltă e greu de spus. Totul depinde de intenţia cu care se vorbeşte despre educaţie; de scopul în care se scriu şi se spun lucrurile. Dacă progresul e scopul final al acestora, toate şansele să avem parte de analize cât mai obiective.

Ştim că o persoană se formează câte puţin în fiecare mediu cu care intră în contact. Îşi trage seva şi asimilează – în majoritatea cazurilor fără să conştientizeze – informaţii, comportamente, atitudini model din tot ceea ce se întâmplă în jurul ei; este ca o clădire alcătuită din o sumedenie de cărămizi puse una în raport cu cealaltă. Ele vin din direcţii diferite şi sunt înglobate într-un tot care dă, în final, personalitatea copilului, iar apoi a adultului.

Minciuna ca adevăr

Minciuna, ştim, este „denaturarea intenţionată a adevărului, având de obicei ca scop înşelarea cuiva”, iar mincinoşii merită acuza noastră de lipsă de onestitate şi de inducere în eroare, de caracter stricat şi gânduri egoiste. Minciuna mai are câteva echivalente; este „invenţie, născocire, plăsmuire, poveste, basm etc.”.

Acum, dacă analizăm aceste echivalente din urmă din mai multe puncte de vedere, putem constata faptul că invenţia, născocirea, plăsmuirea, povestea, basmul nu sunt rele în sine. Ele sunt rele atunci când sunt folosite pentru a fugi de o pedeapsă meritată sau pentru a provoca rău cuiva. Pot fi rele în fapt, nu în esenţă. Când sunt folosite pentru a ne sustrage din faţa Adevărului, pot fi incriminate – şi chiar sunt – ca fiind rele, dăunătoare, mincinoase. Dar dacă sunt folosite pentru a ne aduce în faţa Adevărului, pentru a ne confrunta cu el?

Binecunoscutul pictor Pablo Picasso spunea că „arta e o minciună care ne ajută să înţelegem adevărul„. Aşa să fie? Să fie arta un cadru în care uzezi de elemente neadevărate, nereale, însă prin care să transmiţi bucăţi de adevăr? Să fie pictura, literatura, sculptura, cinematografia chiar modalităţi de a folosi neadevărul într-un fel onest?

Să luăm un exemplu din literatură (iar exemplele pot fi nenumărate, dar ne vom limita la unul). În fabula Câinele şi căţelul, scrisă de către Grigore Alexandrescu, avem ca personaje principale doi câini. E bine ştiut faptul că fabula este o specie a genului epic care uzează de personificări ale animalelor şi obiectelor, astfel încât ele primesc însuşirile omului şi se comportă ca atare. Şi în această fabulă, câinele şi căţelul intră în dialog. Un element nereal. Câinele amendează „statutul social” al unor animale ca leii, urşii, lupii etc., ce se cred mai presus decât alte animale mai modeste, precum el.