Prietenia autentică

„Experienţa personală este o şcoală costisitoare. Oamenii puţin inteligenţi învaţă numai la şcoala aceasta, pe când înţelepţii se folosesc mai mult de experienţa altora.” Benjamin Franklin

 

Un gând, un vis, o dorinţă, o tristeţe, o bucurie, fiecare dintre noi le trăieşte şi doreşte, la un moment dat, să le împărtăşească, astfel încât stările pozitive să se dubleze, iar cele  negative să se înjumătăţească. Vrem să iubim, să fim iubiţi şi totuşi, parcă există ceva mai profund, ceva mai trainic, ceva ce ne dă cu adevărat putere, ceva care nu ne lasă să ne descurajăm, ceva ce ne dă, până la urmă, aripi să visăm din nou. Să fie acest lucru prietenia autentică? Pentru noi oamenii, prietenia are o anumită semnificaţie, fiecare îi dă valenţe diferite. Şi totuşi, pentru cei mai mulţi, prietenia implică, de cele mai multe ori, TOTUL.

I. Iniţierea Prieteniei

“Nimeni nu ar concepe o viaţă fără prietenie,

chiar dacă ar fi să posede toate celelalte bunuri la un loc.“

Aristotel

Fiind creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, sub aspect spiritual, moral, intelectual, afectiv, dar primordial şi fundamental relaţional, aşa cum susţine teologul secolului XX, Carl Barth, omul are în ADN-ul său dimensiunea relaţională existând eminamente în relaţii, atât pe verticală în raport cu Dumnezeu cât şi pe orizontală în raport cu semenii. Prin însăşi platforma sa interrelaţională, iniţierea prieteniei constituie o relaţie dintre două persoane care sunt strâns legate printr-o afecţiune deosebită sau printr-un ideal nobil, bazat pe încredere, stimă, respect şi devotament reciproc. Ea se concretizează atunci când sentimentele, durerile şi gândurile pot fi împărtăşite fără frica de a fi respins şi sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea (Seneca). La acest nivel poţi să comunici şi să te comunici (Tudor Vianu), conferind ce eşti cu adevărat fără teroarea că relaţia va fi zdruncinată.

În cadrul prieteniei se satisfac cele mai adânci nevoi de preţuire şi acceptare pentru că în realizarea acesteia există putere de sacrificiu şi resurse inepuizabile. De aici izvorăşte declinarea identităţii personale, capacitatea de a mă cunoaşte pe mine prin altul şi pe altul prin mine. Socrate zicea: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”! Cum să-ţi cunoşti enigmaticul univers interior? Făcând introspecţie? Goethe spunea că Socrate nu a intenţionat să susţină aşa ceva, ci a vrut să afirme că vei ajunge să te cunoşti pe tine însuţi dacă ai o relaţie cu celălalt. Din punct de vedere teologic, fiinţa umană se defineşte pe sine între termenii „hypostasis” – omul în sine şi „extasis” – ieşirea din sine către celălalt. Gândindu-mă că sunt important pentru celălalt voi îndrăzni să mă deschid, fără să mă simt stingherit de identitatea mea, ştiind că interlocutorul are aceeaşi nevoie ca şi mine. Astfel, înţeleptul Solomon spunea: „Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în nenorocire ajunge ca un frate” (Prov. 17:17).  Acelaşi adevăr îl regăsim şi la autorul Andre Malroux: „Prietenia adevărată înseamnă să fii alături de prieteni nu când au dreptate, ci când greşesc.”

E posibil ca unii să fi cunoscut teoretic prietenia, dar să nu o fi experimentat, pentru că prietenia nu e doar o afinitate cum o numesc unii, ci o virtute, un mărgăritar în giuvaierul virtuţilor celor înţelepţi. Pentru a înţelege şi mai bine acest dar ar trebui să disecăm niţel obiectul prieteniei. Din nefericire, în general admitem că vrednic de iubit nu este decât plăcutul şi utilul. Aceste două elemente, atât de râvnite de cei aflaţi în copilăria spirituală, sunt cele care determină două categorii distincte ale prieteniei.

Plăcerea, sub imperiul emoţiei este ceea ce atrage pe mulţi, făurind relaţii de scurtă durată. Nu ne întrebăm dacă acea relaţie este benefică pentru ambele părţi, ci mergem în virtutea avantajului ce ne poate surveni la timpul prezent. Astfel, prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezintă el în esenţă, ci mai degrabă în măsura în care este plăcut, merituos şi arată bine. Acest soi de prietenie are la bază egoismul, viciu care se găseşte într-o anumită doză în fiecare dintre noi iar ceea ce se bazează pe vicii va sfârşi lăsând în urmă disperare, dezamăgire şi dramatism.

În aceeaşi sferă se află prietenia bazată pe utilitarism. Şi aceasta se va destrăma uşor, în momentul în care încetăm a mai fi utili. Ori, utilitatea este ceva trecător variind după împrejurări şi nevoi. Aceste prietenii asigură o fluctuaţie continuă determinată de gradul de necesitate şi de utilitate al persoanelor implicate. Recomandabil este să ne ferim de astfel de relaţii, înainte de a ne face vinovaţi de lezarea sentimentelor şi de compromiterea destinului celuilalt. Nimeni nu are dreptul să îşi însuşească calităţile sau personalitatea cuiva!

Un prieten adevărat este gata să-l accepte pe celălalt în ciuda diferenţelor de personalitate care există între cele două persoane. Ca atare, într-o prietenie, cei doi se completează unul pe celălalt. Aceasta evidenţiază că relaţia dintre ei nu este dominată de egocentrism. Aşadar, valoarea prieteniei stă ascunsă în disponibilitatea şi vulnerabilitatea pe care le investim în ceilalţi. Prietenia autentică este expresia prieteniei cu Dumnezeu prin care se realizează legături tainice ce unesc sufletele. Astfel,  inima unei persoane răspunde unei alte inimi pentru a experimenta fericirea. Un mare cugetător amintea: „Cât respect şi câte elogii merită prietenia!”  Prietenii adevăraţi nu vor nimic de la tine, în afara faptului că vor să fie lângă tine, să se simtă bine în prezenţa ta.

 II. Menţinerea Prieteniei

„Am căutat un prieten şi n-am găsit pe nimeni.

M-am dus să fiu prieten şi am găsit o mie.”

Proverb chinezesc

 În proverbele lui Solomon ni se arată mai clar ca în orice altă carte a literaturii clasice, în ce constă prietenia autentică şi cum poate fi menţinută marea ei valoare. Cu toate că proverbele ne arată slăbiciunile oamenilor şi cu toate că descoperă frecventele duplicităţi ale prieteniei, pe de altă parte, însă, tot în această carte este lăudată adevărata prietenie, în cuvinte încurajatoare: „Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui” (Prov. 27.6). „Cum înveseleşte untdelemnul şi tămâia inima, aşa de dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten”  (Prov. 27.9).

 Acelaşi autor constată că „cine îşi face mulţi prieteni, îi face spre nenorocirea lui, dar este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate” (Prov. 18.24). Cu toate că proverbele sunt exigente şi radicale, totuşi nu tind spre extremism, afirmând că toţi oamenii au în bagajul lor o cantitate de prefăcătorie. Cei mai mulţi dintre noi ne împrietenim foarte repede, dar nu păstrăm întotdeauna această prietenie. Ne plângem că nu avem prieteni de încredere şi credincioşi, uitând însă că am arătat prea puţină iubire, pentru a câştiga un astfel de prieten. Secretul prieteniei este secretul tuturor binecuvântărilor spirituale. Dacă voim să primim, trebuie să oferim. Egolatria întâlneşte egolatrie, cel violent întâlneşte violenţă. Ni se măsoară cu aceeaşi măsură cu care măsurăm noi, „ce seamănă omul aceea va secera” (Gal. 6:7). Încrederea reciprocă este prima necesitate pentru a-ţi crea prieteni, iar credincioşia este condiţia principală pentru păstrarea lor. Cel mai bun mijloc de întreţinere al prieteniei este aplicarea regulii de aur: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi la fel” (Mat. 7.12).

Prietenia este o relaţie profundă şi necesară nu numai pentru creşterea echilibrată intrapersonală şi spirituală, ci şi pentru dezvoltarea socială. Cercetări recente susţin că inteligenţa socială indică, printre altele, uşurinţa de a-ţi face prieteni şi menţinerea acestora. De exemplu, deşi sensul la prima vedere pare a fi extrem de nedrept, în parabola smochinului care făcuse doar frunze (Marcu 11:12-14) îl vedem pe Iisus Cristos  care mai degrabă îl recuză pe smochin şi îi spune „lipseşte din faţa mea”, decât îl blestemă. Motivul nerodirii părea a fi justificat şi logic: „nu era vremea smochimelor”, nu era timpul rodirii! Oricând e timpul binelui. Oricând e timpul rodirii. Şi după cum Împărăţia lui Dumnezeu va veni pe neaşteptate, tot astfel şi faptele care o însoţesc nu ţin cont de termene sau contracte. Ei bine, prietenia autentică nu stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot sau când pot. De-aşa prietenie… Prieten adevărat se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod (Dumitru Stăniloae). Domnului îi place să ne numească prietenii Săi şi ajutorul Lui nu ţine cont de timp, loc sau mod!

În concluzie, întrunirea cu o altă persoană este extrem de benefică fiindcă ne îmbogăţeşte registrul de idei, atitudini, valori, perspective, comportamente… Ne investim în persoanele în care ne regăsim, dar şi în acelea care ne completează, astfel încât vom dezvolta trăsăturile de caracter cristice pe care ni le dorim pentru că „nu învăţăm decât de la cei pe care îi iubim”,  Goethe. Nu învăţăm decât de la Cel ce ne iubeşte dezinteresat  şi necondiţionat:  “împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu şi vei avea pace, te vei bucura astfel iarăşi de fericire” (Iov 22.21).

Articol de Iosif Belea

Publicitate