diamantDespre educaţia din şcoală s-a spus mult până acum; şi laudativ, şi critic. Se va spune şi de aici înainte, pentru că un curent – odată pornit – va fi greu de oprit, iar de la sine sigur nu se va opri. Dacă e de dorit vreo variantă sau cealaltă e greu de spus. Totul depinde de intenţia cu care se vorbeşte despre educaţie; de scopul în care se scriu şi se spun lucrurile. Dacă progresul e scopul final al acestora, toate şansele să avem parte de analize cât mai obiective.

Ştim că o persoană se formează câte puţin în fiecare mediu cu care intră în contact. Îşi trage seva şi asimilează – în majoritatea cazurilor fără să conştientizeze – informaţii, comportamente, atitudini model din tot ceea ce se întâmplă în jurul ei; este ca o clădire alcătuită din o sumedenie de cărămizi puse una în raport cu cealaltă. Ele vin din direcţii diferite şi sunt înglobate într-un tot care dă, în final, personalitatea copilului, iar apoi a adultului.

Astfel că cele mai semnificative medii care au impact asupra copilului sunt mediul în care se naşte – familia, cel în care se relaxează – prietenii şi cel în care învaţă – şcoala, profesorii, colegii. Toate cele trei medii influenţează viaţa copilului în proporţii foarte mari şi fiecare din ele este importantă.

Educaţia din şcoală este deseori „suplimentul” care ajută copilul să ajungă la capacitate maximă a dezvoltării lui (atât intelectuală, cât şi socială şi morală). Alteori, este undiţa care doreşte să salveze, măcar parţial, copilul de la înecul spre care se îndreaptă, e ultima mână întinsă care vrea să-l tragă din nefericirea şi frustrările care l-au cuprins. Şcoala nu poate rezolva toate problemele unui copil şi nu poate suplini toate nevoile lui; poate încerca şi chiar reuşi să recupereze anumite minusuri; uneori, e suficient să reuşească a motiva copilul să vrea mai mult, iar această motivare să îl poarte apoi destul de departe.

Însă şcoala are – pe parcursul prezenţei copilului în ea – funcţii diverse. Profesorul este, în şcoală, profesor prin definiţie, învăţând copilul lucruri noi. Dar este în fiecare zi mai mult decât atât. Este ceasornic, anunţând încheierea şi începerea unei activităţi. Este poliţist, amendând micile sau marile „infracţiuni” de-a lungul unui curs. Este mamă şi tată, dovedind empatie pentru durerile lor fizice şi emoţionale şi cel căruia copiii vin să se plângă cu privire la nedreptăţile ce li se fac. Este avocat, pledând cauza unuia în faţa altuia pentru a lămuri de partea cui e dreptatea. Este judecător, hotărând măsurile care trebuie luate în urma unor evenimente nefericite. Este duhovnic, ascultând cererile de iertare şi consolând inimile necăjite din cauza unor colegi sau profesori. Este antrenor, propunând diferite exerciţii de pregătire a echipei pentru un ideal.

Şi probabil am mai putea găsi altele. Aceasta ar fi partea jovialo-solicitantă a meseriei. Însă toate aceste funcţii pot fi executate extrem de bine şi tot să ne aflăm fără rezultate. Am observat că şcoala e doar una dintre cele trei componente importante din viaţa copilului. Şase ore la şcoală nu pot recupera restul de optsprezece dintr-o zi petrecute în medii nocive. Şi încă un lucru: dacă ceea ce facem e fără iubirea lui Dumnezeu, acţiunile noastre ajung dacă nu lipsite de relevanţă, atunci o simplă psihologie bună sau inteligenţă bine dotată. Însă Dumnezeu aşteaptă din partea noastră, ca educatori şi formatori de caractere, mult mai mult…

Camelia Luncan