Ce te scoate din starea ta atunci când nu mai găseşti cuvinte care să exprime ceea ce simţi, indiferent că eşti prea trist sau prea fericit? Mă refer la acele momente în care miezul gândurilor tale nu are sens decât în mintea ta, iar când încerci să le împărtăşeşti cuiva, îşi pierd valoarea. Încerci şi încerci, reformulezi, scotoceşti după cuvinte, faci apel la alte trăiri similare, ce mai, cauţi cu înfrigurare o punte între emoţii şi vorbe. Dar eşuezi. Interlocutorul tău se uită la tine în aşteptare, îşi concepe în mintea lui o imagine neclară despre ceea ce vroiai să-i spui, mai citeşte puţin din privirea ta deznădăjduită şi din gesturile tale înflăcărate, însă nu e impresionat. Pentru el eşti un caz pierdut. Data viitoare când vei face eforturi să-i spui ce simţi, îţi va da un sfat scurt înainte să ajungi la idee; şi tu vei ajunge să te întrebi dacă nu cumva mintea ta îţi joacă feste.

Poate greşesc. Poate tu nu cauţi să te exprimi nicicum. Ai experimentat puţin în trecut, dar ţi-ai dat seama că vorbele nu te mulţumesc nici pe tine, nici pe alţii; aşa că ai trecut la alt limbaj. Limbajul semnelor, limbajul privirilor, sau pur şi simplu, limbajul tăcerii. Unii se laudă că le-au încercat pe toate şi că, în orice caz, oricare e mai bun decât cel propriu-zis, al cuvintelor. Ideal ar fi să-ţi construieşti limbajul tău personal pe care nimeni altcineva să nu-l înţeleagă pe deplin. E cel mai simplu mod de a trece neobservat şi cu un oarecare aer de superioritate pe lângă cei care nu au prins încă acest adevăr: că singura cale de comunicare care dă altora cele mai puţine bătăi de cap sunt cuvintele (pe când noi suntem fiinţe complicate şi greu de înţeles, nu?).

Să nu mă înţelegi greşit: Ştiu că sunt şi dintre aceia care văd limbajul cuvintelor ca pe o provocare. Aceştia (pentru care am un profund respect) reuşesc să se joace cu cuvintele, să-ţi spună ce vor să auzi, să dea o aromă dulce limbii lor înşelătoare, încât te urcă în trăsura lor înainte să te dezmeticeşti. Rareori se întâmplă să auzi un adevăr net din gura lor. Şi chiar dacă îl auzi, nu ai niciodată asigurarea că e sau nu e… adevărat. Iar ei ştiu asta.

Dar să revenim. Spuneam despre tine, că în momentele tale de maximă intensitate emoţională ai renunţat să-i mai faci pe oameni să te înţeleagă prin cuvinte, că ţi-ai creat propriul limbaj pe care numai cei avizaţi îl pot înţelege. Parţial. Ai grijă totuşi să nu uiţi tu ce simţi, să nu cumva să pierzi din vedere adevărul adevărat despre persoana ta. E periculos (şi e posibil), într-o lume ca asta. Ştii de ce? Pentru că dacă te tot ascunzi în spatele imaginii pe care ţi-ai creat-o ca să nu îi laşi pe ceilalţi să îşi bată joc de gândurile tale, poţi ajunge să nu mai ştii cine eşti.

Chestia e că… Acum nu mai ştiu dacă vorbeam despre tine sau despre mine. 

Ioana Fântână

Publicitate