Îmi aduc aminte de ceea ce ne-a spus dirigintele nostru la terminarea liceului: că după cei zece ani, când ne vom reîntâlni, să fim căsătoriţi şi să avem copii. După dânsul, aceasta urma să fie ţinta noastră, a elevilor săi, pentru următorul deceniu. Nu ştiu dacă vreunul dintre colegii mei şi-a propus acest scop, dar pentru unii oameni a avea o familie, a avea copii, este o împlinire. Când caut o slujbă, este deosebit de important pentru mine să găsesc una care să-mi aducă atât satisfacţii profesionale (să fiu provocat de ceea ce fac, să nu mă plictisesc şi să-mi placă ce fac), cât şi financiare (nimeni nu vrea să muncescă pe nasturi, nu?).

Totuşi, aceste idei despre satisfacţii, împliniri, ţeluri şi scopuri, pălesc în faţa a ceea ce doreşte Dumnezeu de la noi. Scriu aceasta întrucât realizez cât de efemere sunt planurile pe care le face omul: el nu poate vedea prea departe şi nici nu poate influenţa lumea din jurul lui astfel încât să fie sigur că nu va avea parte de surprize neplăcute pe întreaga perioadă de desfăşurare a planului făcut.

Cred din toată inima că cel care-şi plănuieşte viaţa bazându-se pe Scriptură şi pe promisiunile ei nu va regreta niciodată, ba mai mult, va duce o viaţă plină de împliniri şi satisfacţii. Biblia descrie un astfel de om ca unul care moare „sătul de zile” – împăratul David (1 Cron. 29.26-28  şi Iov (Iov 42.17) sunt doi dintre aceştia. Iov s-a supus voii lui Dumnezeu chiar dacă aceasta l-a dus la sărăcie, i-a omorât toţi copiii, l-a îmbolnăvit şi l-a coborât în ochii nevestei – Dumnezeu i-a pus credinţa la încercare, iar sfârşitul lui Iov a fost unul fericit. David a aşteptat cu răbdare momentul încoronării sale ca împărat fără a încerca să scurteze domnia lui Saul, omorându-l – a fost încoronat ca împărat la vârsta de treizeci de ani şi a domnit alţi patruzeci, ajungând ca în cartea Faptelor Apostolilor să fie numit „om după inima lui Dumnezeu”.

Isus Hristos vorbeşte de împlinire în Matei, în locul în care este scris: „Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: «Ce vom mânca ?» sau: «Ce vom bea?» sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?», fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Mat. 6.31-33). Astfel, ni se arată care trebuie să fie prioritatea noastră şi, automat, care va fi împlinirea noastră: un loc în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pavel ne spune că mai este şi o răsplată (1 Cor. 3.10-15) şi, cu siguranţă, a o primi din mâinile lui Isus Hristos, în faţa tuturor sfinţilor şi a îngerilor, este o mare împlinire. Este adevărat că aceasta vine doar dacă peste temelia lui Hristos clădim pietre scumpe, aur şi argint, adică fapte bune, vrednice de Domnul nostru.

Mulţi care doresc împlinirea fără Dumnezeu ajung victimele propriilor ambiţii – cei ce iubesc banii şi umblă după ei ajung să se străpungă singuri cu o mulţime de chinuri (1 Tim. 6: 10). Însuşi Hristos ne avertizează să nu facem nimic prin puterea noastră, întrucât nu vom avea sorţi de izbândă (Ioan 15. 5b).

Pe de altă parte, pe acest pământ putem trage nădejde de a fi împliniţi în momentul în care ne atingem scopul pentru care Dumnezeu încă nu ne-a luat la El după ce ne-a mântuit: să ne înmulţim, dar nu oricum, ci făcând ucenici, aşa cum ni se cere în Marea Trimitere (Mat 28.18-20).

Ce satisfacţie mai mare putem avea decât să vedem că ucenicii noştri continuă lucrarea noastră investindu-se la rândul lor în alţii? Cum altfel putem exprima bucuria că ne-am împlinit scopul, că rămâne ceva în urma noastră şi că ceea ce rămâne este de valoare, decât cum a scris Pavel: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim. 4.6-8).

Marian Bogdan

Reclame