Despre cele mai multe clişee un lucru e sigur: sună cel mai bine când vin din gura mea. Dacă le aud din gura preaiubiţilor mei moralizatori, scrâşnesc, zgârie şi îmi irită urechea… Să nu se mire dacă voi izbucni. Destul că m-au adus în punctul în care trebuie să mă scuz – acum mă şi contrazic! Aşa că n-au decât să suporte consecinţele; nici nu cer admiraţia tuturor. Asta-s eu şi gata!

Strict vorbind, fiecare e cum e. Nu e vina mea că m-am născut în familia nu-ştiu-care, că prietenii mei sunt cum sunt, că vorbesc prea tare sau că toba sună mai bine decât acordeonul. Am dreptul la părere, trăim într-o ţară liberă, iar gusturile nu se dispută. În plus, e de datoria fiecărui tânăr să-şi vadă de viaţa lui şi să nu-şi bage nasul în viaţa celorlalţi, pentru că toţi suntem păcătoşi. Nu?

Deşi aş mai înşirui câteva argumente, am sentimentul că cei mai mulţi aţi prins ideea şi aţi strâmbat deja din nas. Până şi eu am nişte resentimente cu privire la ce am scris. Cu toate astea, nu mi-a fost greu să pun pe hârtie rândurile de mai sus. Şi asta pentru că (da, recunosc) gândurile îmi sunt deja arhicunoscute: le-am spus de zeci de ori şi, bineînţeles, le-am auzit (de multe ori) din gura celorlalţi. Totuşi, când le zic, ceva nu-i bine. Parcă îmi pun limite doar ca să închid gura celor care binevoiesc să îmi fac morală. E mult mai bine când îmi spun în gând că le ştiu pe toate şi îi păcălesc şi pe ceilalţi să creadă la fel. Însă aici vine tata şi îmi spune că nu ştiu nimic, pentru că am doar 17 ani. N-am scăpare…

Ioana Fântână

Publicitate