A primi versus a oferi

Creştinul trebuie să înveţe bine două lucruri în viaţă: să primească şi să dea. Cu alte cuvinte, să se poziţioneze într-un fel de tranziţie, din punct de vedere ideatic şi practic. Nici una dintre cele două atitudini nu e uşor de dus la îndeplinire, fiecare dintre ele este pândită de primejdia gestului ieftin. În cele din urmă, viaţa umană e un şir de recuperări de sens, un maraton spectaculos (cel puţin pentru îngeri) de resemantizare a gesturilor umane. A primi nu e nicidecum un lucru uşor de acceptat. Orgoliul uman e binecunoscut, ambiţia multor oameni e exagerată, dar şi încăpăţânarea de a-şi păstra stima de sine e mult amplificată de intense atitudini psihice şi fizice. Încă din copilărie fiinţa umană îşi contabilizează jucăriile, îşi administrează colecţiile, îşi negociază teritoriul, banii, relaţiile.

Cine nu e cuprins, cel puţin din când în când, de extazul gândului de a putea împărţi cadouri generoase tuturor prietenilor? Cine nu îşi imaginează, măcar o dată pe an, de Paşti sau de Crăciun (şi televiziunea are grijă să ne aducă aminte) cum ar fi să facem cadouri unor copii orfani sau unor vecini săraci? Dacă avem IDEEA de a dărui, trebuie să existe undeva, nu-i aşa? într-o lume superioară a IDEILOR, acest concept.

Aventura administratorului creştin începe cu conştientizarea harului, a unui dar nemeritat pe care l-a primit nu printr-un prunc personaj în piesa dramatică de Crăciun, ci prin Mielul Junghiat, profeţit, trimis şi jertfit pentru a redeschide cazul terestru în sala de judecată a Împăratului Cerurilor. Dar chestiunea administrării se expandează tot mai mult pe traseul oricărui om devenit manager cu delegaţie din Lumea cealaltă.

Rangul (poziţia) creştinului

Creştinul e o fiinţă deosebită de toţi ceilalţi slujitori ai lui Dumnezeu – serafimi, heruvimi şi arhangheli. Ca om, a fost făcut “cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu”. Ca om “născut din nou”, a fost re-făcut o plămădeală proaspătă, în care s-a turnat pecetea Duhului. Iar biserica, noua societate a lui Dumnezeu, e trupa de teatru cosmic a cărei reprezentaţii în faţa “domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti” au loc după un scenariu etern semnat de Domnul slavei.

Philip Yancey, în cartea sa “Dezamăgit de Dumnezeu”, aminteşte că “Dorothy Sayers spunea că Dumnezeu a îndurat trei mari umilinţe în strădania Lui de a salva omenirea. Prima dintre ele a fost Întruparea, care a însemnat încătuşarea Sa într-un trup fizic. A doua a fost Crucea, când a îndurat ruşinea execuţiei publice. A treia umilinţă, după cum sugerează Sayers, este biserica. Într-un act de sublimă lepădare de Sine, Dumnezeu Şi-a încredinţat propria reputaţie unor oameni obişnuiţi.”

Creştinul poate părea un om obişnuit din oricare altă perspectivă decât cea a lui Dumnezeu. Pentru Tatăl ceresc fiii pierduţi dar regăsiţi intră într-un training de “reprofilare profesională” – foşti porcari, aceştia îşi regăsesc vocaţia de manageri adjuncţi la multinaţionala pe traseul Republica Terestră – Regatul Unit al Cerurilor.

Gratitudinea trebuie arătată

Primul reflex care trebuie dobândit este cel al gratitudinii. Mulţumesc – acesta e cuvântul care exprimă întotdeauna eliminarea stratului jegos al orgoliului. “Ce lucru ai, pe care să-l nu fi primit?” întreabă retoric, şi categoric, Pavel. Pentru a nu pierde sentimentul palpabilului, să precizăm: mâinile cu care am scris aceste cuvinte, la fel ca şi ochii cu care le citeşti, sunt primite. Modul în care aştern ideile, la fel ca şi felul (stilul) în care înţelegi metaforele pe care le folosesc aici, este primit. Cărţile, computerul şi pungile de Crăciun sunt primite. Ciocolata nu o cumpăr, ci o primesc – aşa gândeşte mintea schimbată (metanoia) a celui care a învăţat să primească – la fel cum nu-mi câştig existenţa, ci îmi este dăruită.

Cuvântarea lui Pavel (1 Cor 4.7) continuă cu interogaţia: “Dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”. Oamenii obişnuiţi, şi în acelaşi timp neobişnuiţi, din habitatul terestru, cărora li s-au încredinţat Cheile Împărăţiei Cerurilor, trebuie să facă – în contextul în care sunt ispitiţi “să se fălească unul împotriva celuilalt” – şi cursuri de “perfecţionare”. În esenţă, acestea constau în reactualizarea temei centrale a gratitudinii, a acceptării faptului că “nu sunt mai mult decât fulgul de nea”. Şi se repetă în pauzele de curs: “Ce-ar fi făptura-mi fără Tine, Mântuitorul meu iubit?”

Însă, cum spuneam, creştinul nu învăţă doar să primească, el învaţă şi să dea. El nu este un proprietar, un magnat sau un bulibaşă. Dar i se pot delega competenţe din cele mai neaşteptate conform cărora primeşte costum elegant, viţel îngrăşat, inel. Aici apare partea a doua a caracterului tranzitoriu pe care îl are vocaţia creştină în parametrii gratitudine-generozitate.

Modelul după care dăruieşte creştinul este cu totul altul după care se practică caritatea umanistă sau filantropia mai mult sau mai puţin capitalistă. Ideea câştigului de sens pentru gesturile umane are o detentă infinită: adunarea de bogăţii acolo unde nu le mănâncă moliile. Dar aceste bogăţii din lumea nevăzutelor sunt de un alt fel decât cele din lumea văzutelor. Şi de fapt primul gând creştinesc nu e la bogăţiile eterne, cât la a fi generos, motivat fiind de graţia divină care l-a repus pe o orbită glorioasă.

Nu e de puţin folos să observăm contextul în care Pavel pune întrebările care îndeamnă la reflecţie: Cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit. Ca în orice epocă pe care a cunoscut-o biserica, între adepţii unor lideri precum Pavel, Apolo, Chifa s-au iscat certuri. Oamenii se făleau cu… oameni!

Primeşte şi dă mai departe!

“Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos, şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” – chestiunea isprăvniciei devine o imagine metaforică a vocaţiei creştine, a creştinului care “trebuie să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui”.

Mai mult, motivaţia pe care o oferă Pavel pentru stilul de viaţă creştină “primeşte-şi-dă-mai-departe” este una de tip holistic: “Toate lucrurile sunt ale voastre… fie lumea, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre, şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu.”

Destinul glorios care, cosmic vorbind, îl împroprietăreşte pe cel care este o “făptură nouă în Hristos” se referă şi la disponibilitatea creştinului în a face daruri. Dar e vorba de cu o cu totul determinare (şi eleganţă) decât cea întâlnită, de multe ori indecent de ostentativ în spaţiul public.

Oamenii fac cadouri, din diferite motive. Dumnezeu binecuvintează. Dintr-un singur motiv care izvorăşte din El Însuşi. Aşa este în El însuşi: bun.

Este evident că în luna cadourilor oamenii sunt convinşi de atmosfera instituită în spaţiul public să cumpere diferite cadouri pentru cei dragi, dar şi pentru cei sărmani. Dacă convenţia ar stabili că luna mai ar fi luna cadourilor, atunci, desigur, atunci ar cumpăra oamenii mai multe cadouri. Cu diferite alte ocazii, oamenii fac cadouri. De obicei cadourile sunt obiecte. Puţini oameni se dăruiesc… pe ei înşişi. Deja nu mai e vorba de cadouri, ci de… relaţii.

Nu avem prea des în minte imaginea oamenilor care binecuvintează. Ei doar… fac cadouri. În schimb, tot timpul ne gândim la Dumnezeu ca la Cel care binecuvintează.

Biblia dă exemple de oameni care au căutat binecuvântarea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Această chestiune a binecuvântării era una de prim rang şi pare să fie şi acum la fel de importantă, chiar dacă oamenii se mulţumesc doar cu cadouri. De-atâtea ori cadourile sunt mai degrabă expresia unei obligaţii decât concretizarea obiectuală a unei binecuvântări.

Când eram copil, înainte de ’89, primul Nou Testament pe care l-am primit de la tatăl meu avea subliniate cuvintele din Psalmul 128: “Să te binecuvinteze Domnul din Sion”. Nu ştiu care a fost sentimentul pe care l-am avut atunci, însă şi după 30 de ani îmi aduc aminte aceste cuvinte, cu aceeaşi convingere că oamenii fac cadouri, dar Dumnezeu binecuvintează.

În anii tinereţii, chestiunea binecuvântării a căpătat amplitudine pentru mine o dată cu aprofundarea studiului Vechiului Testament, textul consacrat la binecuvântarea copiilor în bisericile evanghelice, ajungând să-mi fie precum toaca care cheamă credincioşii la binecuvântare: “Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine!”

Binecuvântarea lui Dumnezeu este nepreţuită!

Oamenii fac cadouri, Tatăl ceresc binecuvintează. Istoria binecuvântării cuprinde oameni ca mine şi ca tine care, fără să ştie, au primit pe îngeri atunci când au primit oaspeţi. Cadourile sunt doar o palidă, dar plăcută, reflecţie a IDEII de binecuvântare.

Iar binecuvântarea are de a face cu cuvântarea de bine. Urările de pe felicitare (cartonul acela care se trimitea celor dragi cândva, înainte de epoca Internetului) sunt din ce în ce mai standardizate şi lipsite de accent personal. Până şi “Bună ziua” a ajuns să fie înlocuit cu un cuvânt mono sau bisilabic.

Deşi tânjim după binecuvântare, ne mulţumim cu…cadouri. Uneori suntem plăcut surprinşi, într-adevăr, alteori sunt obosiţi de platitudinea unor gesturi gratuite. Sufletul nostru nu e încântat de un cadou, ci de graţia cu care se înscrie în traiectoria unei relaţii. Cadoul poate conferi spectaculozitate unui moment, binecuvântarea proiectează, evenimenţial, bunătatea pe peretele unui suflet.

Creştinii ar trebui să fie ispravnicii binecuvântării şi ai cuvântării de bine. Pentru ei, fiecare lună e luna cadourilor, fiecare zi un pretext pentru a-şi trăi vocaţia de a primi şi a da. Cel care a învăţat să primească binecuvântarea vieţii, a mântuirii şi a Duhului roditor va dori să primească şi binecuvântarea despre care Isus spunea: “Este mai ferice să dai decât să primeşti.”

Alin Cristea

Publicitate