Pentru cei mai mulţi dintre noi, gândul Crăciunului, al sărbătorilor de iarnă, este unul entuziasmant. Ne amintim mereu cu plăcere de ultimul, şi suntem nerăbdători aşteptându-l următorul din diverse motive. Unii zâmbim la gândul zăpezii care luminează peisajele sau la luminiţele sclipitoare, iar alţii visăm la surprizele împachetate sub bradul împodobit.
Din păcate însă, pe plan secund, ne răsună în minte strigătul conştiinţei care ne avertizează că am inversat din nou priorităţile. Spun acest lucru pornind de la premisa că ne numim creştini, trăim într-o ţară ce se pretinde a fi creştină, şi ştim cu toţii care este de fapt motivul pentru care sărbătorim Crăciunul.
Scăpăm însă din vedere câteva lucruri. Deşi astăzi, în tradiţia religiei creştine, sărbătoarea Crăciunului are ca esenţă naşterea Domnului Isus Hristos, în istoria şi tradiţiile locale din întreaga lume, solstiţiul de iarnă a fost mereu comemorat prin diferite obiceiuri.
Istoricii vorbesc despre festivaluri de 12 zile care marcau trecerea în noul an, iniţiate de locuitorii din Mesopotamia, festivaluri care au continuat până în vremea Perşilor şi a Babilonienilor. Mai târziu, acestea au fost adoptate sub alte forme, în Imperiul Roman, pentru celebrarea zeului Saturn, în sărbătoarea numită „Saturnalia”.
În acelaşi timp, locuitorii Europei priveau ca o ameninţare apropierea solstiţiului de iarnă, în care zilele sunt mai scurte iar nopţile se lungesc, şi se temeau că soarele nu se va mai întoarce niciodată. Din acest motiv, oficiau ritualuri sacre în cinstea acestuia pentru a-l îndemna să revină. De asemenea, un crez al scandinavilor era că, în ultima zi de iarnă, Marea Zeiţă Mamă dă naştere Zeului Soare. Aceasta era sărbătoarea Yule, în care un buştean imens era pus pe foc, iar participanţii dansau şi cântau în jurul lui pentru a trezi soarele din somnul adânc al iernii.
Din multitudinea de religii şi ideologii spirituale din Imperiul Roman, majoritatea sărbătoreau naşterea zeului lor în apropiere de timpul solstiţiului de iarnă. Împăratul Aurelian (270 – 275 d.Cr.) a unit celebrarea naşterii mai multor zei păgâni ca Apollo, Atis, Dionysos, Helios, Hercule, Horus, Mitra, Osiris, Perseus si Theseus, sărbătorite în aceeaşi perioadă, într-un singur festival numit „Naşterea Soarelul Necucerit”, în data de 25 decembrie.
Ceea ce astăzi acceptăm în mare parte ca tradiţie a credinţei creştine este de fapt rezultatul compromisului şi al amestecului cu religiile păgâne. În mijlocul luptei aprige dintre cele două religii predominante din Imperiul Roman, Creştinismul şi Mitraismul, împăraţii romani erau cei care doreau să ţină frâiele vastului Imperiu. Astfel, din motive politice, ei au văzut un mare avantaj în sincronizarea şi armonizarea celor două sisteme religioase. Constantin cel Mare a făcut cel mai important pas în acest sens, când, printre alte decrete, a hotărât ca închinarea creştinilor să nu mai aibă loc sâmbăta, în ziua Sabatului, ci Duminica, în prima zi a săptămânii, ziua în care cei mai mulţi păgâni se închinau soarelui. Sub influenţă politică deci, biserica infailibilă a hotărât sărbătorirea naşterii Mântuitorului în aceeaşi zi cu festivalul păgân al naşterii Soarelui Necucerit, 25 decembrie.
În timp, pe măsură ce Imperiul Roman a crescut, obiceiurile s-au răspândit de asemenea. Culturile europene au contribuit cu tradiţiile proprii la această sărbătoare, aducând obiceiuri ca decorarea bradului, Sf. Nicolae, colindatul şi mesele festive pe care le practicăm şi astăzi, asociate cu această sărbătoare.
Atunci când mişcarea protestantă a încercat să se elibereze de sub excesele şi păcatele Bisericii Romano-Catolice, a apărut o opoziţie şi pentru sărbătoarea Crăciunului, care a fost apoape eliminată din întreaga Anglie, unde Puritanii nu au tolerat această sărbătoare lipsită de fundament biblic. Astfel, timp de mai mulţi ani, în Anglia sărbătorirea Crăciunului, a Paştelui şi a zilelor sfinţilor a fost scoasă în afara legii. Totuşi, în 1660 cetăţenii au reluat aceste festivaluri, dar fără aceleaşi implicaţii religioase.
Ne întoarcem însă în zilele noastre, unde sărbătorim din nou bucuroşi Crăciunul, fără a ştii ce stă în spatele acestuia. Astăzi Crăciunul devine tot mai comercial, pierzându-şi aspectul spiritual; se vede tot mai clar o secularizare a lui pentru a fi acceptat şi sărbătorit de toată lumea, indiferent de religie. Se preferă denumirea de „Sărbători de iarnă” celei de „Crăciun” (Christmas, în engleză, este format din Christ = Cristos). Indiferenţa noastră ca şi creştini faţă de acest fenomen ne îndepărtează din ce în ce mai mult de Scriptură, şi ne apropie tot mai mult de sentimentul comercial copleşitor al acestei perioade, purtaţi de valul culturii în care trăim.
Cum vom sărbători anul acesta? Apostolul Pavel scrie în epistola către Romani: „Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face.” Este momentul să privim la „Căpetenia credinţei noastre” şi să sărbătorim acest Crăciun, nu de dragul sărbătorii în sine, ci de dragul Domnului Isus Hristos, Mântuitorul nostru.
Paul Oprea
Revista Impuls 
Un comentariu
Comments feed for this article
decembrie 14, 2008 la 4:28 pm
Theofilos
Articolul contine totusi o serie de erori care isi au originea in recuzita propagandistica a sectelor protestante si neoprotestante. Constantin Cel Mare nu a inlocuit celebrarea sambetei cu cea a duminicii, deoarece sabatul fusese inca de la inceput abandonat de crestini, avand in vedere faptul ca Sfantul Pavel considera ca un crestin nu mai e obligat sa respecte sarbatorile si obiceiurile iudaice. De asemenea, autori din secolul al II-lea precum Tertulian constata faptul ca crestinii se aduna duminica pentru a se impartasi. Chiar si in Faptele Apostolilor este relatata o asemenea intamplare.
De asemenea nu se ia in considerare aportul protestantismului la secularizarea lumii si implicit la transformarea Craciunului intr-o sarbatoare mai mult laica in tarile occidentale si mai ales in America majoritar protestanta, unde Craciunul si-a pierdut caracterul sacru si s-a transformat intr-un prilej pentru „shopping” si carnaval. Ceea ce vedem in Romania la ora actuala este rezultatul unui import de peste ocean.
Un al treilea minus al articolului, si probabil cel mai grav, este acela ca autorul priveste crestinismul dintr-o perspectiva anistorica de parca ar fi trebuit sa apara din senin adus de niste fiinte extraterestre care veneau din alta galaxie. Crestinismul a aparut pe fundamentul lumii antice ca rezultat al unei „miscari” a istoriei care s-a concretizat in aparitia crestinismului. Noutatea sa nu consta in faptul ca el s-ar construi pe nimic, ci in aceea ca el resemnifica aproape totul. De exemplu, inlocuite de Craciun, saturnaliile au incetat sa mai fie saturnalii. La fel si Pastele iudaic: a devenit altceva. Protestantismul, in incercarea sa de a elimina sarbatorile crestine a folosit argumentul originii pagane a acestora, incercand sa treaca sub tacere faptul ca, dupa aparitia sa, crestinismul le-a dat o cu totul alta semnificatie.