Revista Impuls vă propune un nou subiect:  Amintiri

Din sumar:

Pocăinţa are fantezia ei - Interviu cu Ionatan Piroşca

Prezentul de azi, e trecutul de mâine - Articol de Ruben Bucoiu

Amintiri cu sfinţi   - Articol de Daniel Brânzei

„Un sfânt este un om care lasă lumina să treacă prin el“

Miliţeanul, bibliile şi detergentul – Articol de Rodica Bogdan

Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta…

Atitudini în familie – Articol de George Pordea

Sărbătoarea trâmbiţelor - religia evreilor

Articol de Paul Oprea

Amintirile pocăiţilor - Articol de Bogdan Marian

„Trebuie să ne aducem aminte de toate binefacerile Lui…“

Mâine, privind în urmă filă de jurnal – Articol de Ioana Fântână

Auzind vocea lui Dumnezeu în eşec   - de Cindy Schaap

Dumnezeu ştie să ne găsească şi în amintiri – de Ionatan Piroşca 

Mai găsiti rebus şă alte articole.

Pentru a intra în posesia unui abonament citiţi sectiunea Abonamente.

Revista Impuls va propune un nou subiect:  Prietenia autentică

Din sumar:

Prietenia, floare rară – editorial George Pordea

Prietenia adevărată, o realitate? - Interviu cu Shelly Pordea

Meseria de prieten - Articol de Camelia Luncan

Prietenia autentică  - Articol de Iosif Belea

Prietenia în căsnicie - Articol de George Pordea

“Biblia ne dă câteva principii care puse în practică duc la o creştere a prieteniei dintre soţ şi soţie, duc la o apropiere adâncă a acestora. Aş vrea să ne uităm împreună la aceste principii practice care cred că pot face din soţ cel mai bun prieten al soţiei şi vice-versa.”

Sărbătoarea corturilor - religia evreilor

Articol de Paul Oprea

Prietenii lui Dumnezeu - Articol de Bogdan Marian

“Aşadar, Dumnezeu îi consideră prieteni pe aceia care Îl iubesc, care trăiesc o viaţă dreaptă, fac binele, sunt credincioşi în lucrul încredinţat lor şi păzesc poruncile Sale.”

Ce dai la schimb? - Articol de Ioana Fântână

“Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate.”

Mai găsiti rebus şă alte articole.

Pentru a intra în posesia unui abonament citiţi sectiunea Abonamente.

            Dacă există vreun lucru pe care toţi îl dorim cu adevărat este acela de a avea prieteni adevăraţi. Mulţi ar fi gata să dea jumătate din tot ce au pentru un prieten bun, apropiat, autentic. Unii ar da chiar tot ce au. Prieten nu înseamnă „da’ eu ce primesc în schimb?”, ci înseamnă „eu ce aş putea să dau?”. Prieten nu înseamnă „da’ pe mine cine mă iubeşte?”, ci înseamnă „sunt gata să iubesc oricât m-ar costa”. Prieten nu înseamnă „da’ eu în cine pot avea încredere?”, ci înseamnă a fi un om de încredere.

pastor, George Pordea

“O prietenie nu se verifică în aşa zisele «ceasuri grele» ale vieţii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt… Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere, a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.“

Ceasurile grele ale vieţii sunt momente importante. Sigur că atunci când trecem prin ele avem nevoie – şi e natural şi omenesc să avem nevoie – de susţinere. Poate nu mai avem pe altcineva în jur în astfel de momente decât pe cei care ne sunt prieteni. Apoi, bineînţeles, încurajarea pe care o oferă un prieten, timpul pe care îl petrece cu tine când ai cea mai mare nevoie de comunicare sau doar de ascultare, sunt modalităţile prin care el îţi arată, de fapt, că ţine la tine, că te preţuieşte.

Totuşi, m-am întrebat dacă prezenţa prietenului lângă tine în aceste momente e o garanţie sau o calitate suficientă pentru „numele” de prieten. Sigur că e importantă. Dar am avut ocazia să simt prezenţa celuilalt şi agresiv în viaţa mea, încercând să conducă programul după care funcţionez, activităţile pe care le aleg, pasiunile pe care le am din pură plăcere. Concluzia a fost că am simţit că o prietenie poate şi lua/fura sentimentul de libertate (dar nu în sensul în care tu renunţi la libertatea ta de bună voie, pentru că o prietenie înseamnă, desigur, şi renunţare la o parte din tine), pe lângă aspectele ei pozitive.

Libertatea e un aspect sensibil, şi pentru că e dificil de dezbătut datorită multelor laturi pe care le implică, dar şi pentru că aceste laturi sunt de multe ori cu graniţe vag trasate. Prin a te simţi liber într-o prietenie nu vreau să subliniez capacitatea de a i te putea sustrage atunci când dispare sau apare cheful, ci capacitatea de a-l respecta pe celălalt atât cât să nu-i reduci personalitatea. Sigur că întotdeauna e nevoie şi de compromis într-o relaţie şi sigur că uneori trebuie să cedăm şi să renunţăm la ce e al nostru – fie că e vorba de timp, obiecte etc. – şi să-l dăruim prietenului, însă ceea ce consider a fi important e ca renunţarea, cedarea, să fie făcute de bunăvoie, fără presiuni, fără manipulări.

Presiunile care sunt exercitate asupra celuilalt pentru ca el să acţioneze după cum ne simţim noi bine, fără să avem în vedere dacă şi celălalt se împacă bine cu acea soluţie sunt, de fapt, dovezi că nu ne interesează bunăstarea prietenului, ci doar bunăstarea noastră. Iar dacă bunăstarea noastră este pe primul loc, atunci ceea ce avem noi nu se numeşte prieten. Nu de prieten se cheamă că avem nevoie, ci de slujitor.

Acum, aici se poate deschide o paranteză interesantă, pentru că fiecare prieten adevărat este, în fapt, slujitor prietenului lui. Dar marele secret stă în faptul că el este slujitor de bună voie, este slujitor pentru că iubeşte, nu pentru că este obligat să slujească.

Astfel că armonia într-o prietenie o văd ca o libertate manifestată în aşa manieră, încât ea să nu încalce libertatea celuilalt. Iar dacă această condiţie e îndeplinită, atunci:

“Prietenul adevărat iubeşte oricând, iar în nenorocire ajunge ca un frate.” (Prov. 17.17)

Articol de Camelia Luncan

Un gând, un vis, o dorinţă, o tristeţe, o bucurie, fiecare dintre noi le trăieşte şi doreşte, la un moment dat, să le împărtăşească, astfel încât stările pozitive să se dubleze, iar cele  negative să se înjumătăţească. Vrem să iubim, să fim iubiţi şi totuşi, parcă există ceva mai profund, ceva mai trainic, ceva ce ne dă cu adevărat putere, ceva care nu ne lasă să ne descurajăm, ceva ce ne dă, până la urmă, aripi să visăm din nou. Să fie acest lucru prietenia autentică? Pentru noi oamenii, prietenia are o anumită semnificaţie, fiecare îi dă valenţe diferite. Şi totuşi, pentru cei mai mulţi, prietenia implică, de cele mai multe ori, TOTUL.

I. Iniţierea Prieteniei

“Nimeni nu ar concepe o viaţă fără prietenie,

chiar dacă ar fi să posede toate celelalte bunuri la un loc.“

Aristotel

Fiind creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, sub aspect spiritual, moral, intelectual, afectiv, dar primordial şi fundamental relaţional, aşa cum susţine teologul secolului XX, Carl Barth, omul are în ADN-ul său dimensiunea relaţională existând eminamente în relaţii, atât pe verticală în raport cu Dumnezeu cât şi pe orizontală în raport cu semenii. Prin însăşi platforma sa interrelaţională, iniţierea prieteniei constituie o relaţie dintre două persoane care sunt strâns legate printr-o afecţiune deosebită sau printr-un ideal nobil, bazat pe încredere, stimă, respect şi devotament reciproc. Ea se concretizează atunci când sentimentele, durerile şi gândurile pot fi împărtăşite fără frica de a fi respins şi sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea (Seneca). La acest nivel poţi să comunici şi să te comunici (Tudor Vianu), conferind ce eşti cu adevărat fără teroarea că relaţia va fi zdruncinată.

În cadrul prieteniei se satisfac cele mai adânci nevoi de preţuire şi acceptare pentru că în realizarea acesteia există putere de sacrificiu şi resurse inepuizabile. De aici izvorăşte declinarea identităţii personale, capacitatea de a mă cunoaşte pe mine prin altul şi pe altul prin mine. Socrate zicea: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”! Cum să-ţi cunoşti enigmaticul univers interior? Făcând introspecţie? Goethe spunea că Socrate nu a intenţionat să susţină aşa ceva, ci a vrut să afirme că vei ajunge să te cunoşti pe tine însuţi dacă ai o relaţie cu celălalt. Din punct de vedere teologic, fiinţa umană se defineşte pe sine între termenii „hypostasis” – omul în sine şi „extasis” - ieşirea din sine către celălalt. Gândindu-mă că sunt important pentru celălalt voi îndrăzni să mă deschid, fără să mă simt stingherit de identitatea mea, ştiind că interlocutorul are aceeaşi nevoie ca şi mine. Astfel, înţeleptul Solomon spunea: „Prietenul adevărat iubeşte oricând şi în nenorocire ajunge ca un frate” (Prov. 17:17).  Acelaşi adevăr îl regăsim şi la autorul Andre Malroux: „Prietenia adevărată înseamnă să fii alături de prieteni nu când au dreptate, ci când greşesc.”

E posibil ca unii să fi cunoscut teoretic prietenia, dar să nu o fi experimentat, pentru că prietenia nu e doar o afinitate cum o numesc unii, ci o virtute, un mărgăritar în giuvaierul virtuţilor celor înţelepţi. Pentru a înţelege şi mai bine acest dar ar trebui să disecăm niţel obiectul prieteniei. Din nefericire, în general admitem că vrednic de iubit nu este decât plăcutul şi utilul. Aceste două elemente, atât de râvnite de cei aflaţi în copilăria spirituală, sunt cele care determină două categorii distincte ale prieteniei.

Plăcerea, sub imperiul emoţiei este ceea ce atrage pe mulţi, făurind relaţii de scurtă durată. Nu ne întrebăm dacă acea relaţie este benefică pentru ambele părţi, ci mergem în virtutea avantajului ce ne poate surveni la timpul prezent. Astfel, prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezintă el în esenţă, ci mai degrabă în măsura în care este plăcut, merituos şi arată bine. Acest soi de prietenie are la bază egoismul, viciu care se găseşte într-o anumită doză în fiecare dintre noi iar ceea ce se bazează pe vicii va sfârşi lăsând în urmă disperare, dezamăgire şi dramatism.

În aceeaşi sferă se află prietenia bazată pe utilitarism. Şi aceasta se va destrăma uşor, în momentul în care încetăm a mai fi utili. Ori, utilitatea este ceva trecător variind după împrejurări şi nevoi. Aceste prietenii asigură o fluctuaţie continuă determinată de gradul de necesitate şi de utilitate al persoanelor implicate. Recomandabil este să ne ferim de astfel de relaţii, înainte de a ne face vinovaţi de lezarea sentimentelor şi de compromiterea destinului celuilalt. Nimeni nu are dreptul să îşi însuşească calităţile sau personalitatea cuiva!

Un prieten adevărat este gata să-l accepte pe celălalt în ciuda diferenţelor de personalitate care există între cele două persoane. Ca atare, într-o prietenie, cei doi se completează unul pe celălalt. Aceasta evidenţiază că relaţia dintre ei nu este dominată de egocentrism. Aşadar, valoarea prieteniei stă ascunsă în disponibilitatea şi vulnerabilitatea pe care le investim în ceilalţi. Prietenia autentică este expresia prieteniei cu Dumnezeu prin care se realizează legături tainice ce unesc sufletele. Astfel,  inima unei persoane răspunde unei alte inimi pentru a experimenta fericirea. Un mare cugetător amintea: „Cât respect şi câte elogii merită prietenia!”  Prietenii adevăraţi nu vor nimic de la tine, în afara faptului că vor să fie lângă tine, să se simtă bine în prezenţa ta.

 II. Menţinerea Prieteniei

„Am căutat un prieten şi n-am găsit pe nimeni.

M-am dus să fiu prieten şi am găsit o mie.”

Proverb chinezesc

 În proverbele lui Solomon ni se arată mai clar ca în orice altă carte a literaturii clasice, în ce constă prietenia autentică şi cum poate fi menţinută marea ei valoare. Cu toate că proverbele ne arată slăbiciunile oamenilor şi cu toate că descoperă frecventele duplicităţi ale prieteniei, pe de altă parte, însă, tot în această carte este lăudată adevărata prietenie, în cuvinte încurajatoare: “Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui” (Prov. 27.6). „Cum înveseleşte untdelemnul şi tămâia inima, aşa de dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten”  (Prov. 27.9).

 Acelaşi autor constată că „cine îşi face mulţi prieteni, îi face spre nenorocirea lui, dar este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate” (Prov. 18.24). Cu toate că proverbele sunt exigente şi radicale, totuşi nu tind spre extremism, afirmând că toţi oamenii au în bagajul lor o cantitate de prefăcătorie. Cei mai mulţi dintre noi ne împrietenim foarte repede, dar nu păstrăm întotdeauna această prietenie. Ne plângem că nu avem prieteni de încredere şi credincioşi, uitând însă că am arătat prea puţină iubire, pentru a câştiga un astfel de prieten. Secretul prieteniei este secretul tuturor binecuvântărilor spirituale. Dacă voim să primim, trebuie să oferim. Egolatria întâlneşte egolatrie, cel violent întâlneşte violenţă. Ni se măsoară cu aceeaşi măsură cu care măsurăm noi, „ce seamănă omul aceea va secera” (Gal. 6:7). Încrederea reciprocă este prima necesitate pentru a-ţi crea prieteni, iar credincioşia este condiţia principală pentru păstrarea lor. Cel mai bun mijloc de întreţinere al prieteniei este aplicarea regulii de aur: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi la fel” (Mat. 7.12).

Prietenia este o relaţie profundă şi necesară nu numai pentru creşterea echilibrată intrapersonală şi spirituală, ci şi pentru dezvoltarea socială. Cercetări recente susţin că inteligenţa socială indică, printre altele, uşurinţa de a-ţi face prieteni şi menţinerea acestora. De exemplu, deşi sensul la prima vedere pare a fi extrem de nedrept, în parabola smochinului care făcuse doar frunze (Marcu 11:12-14) îl vedem pe Iisus Cristos  care mai degrabă îl recuză pe smochin şi îi spune „lipseşte din faţa mea”, decât îl blestemă. Motivul nerodirii părea a fi justificat şi logic: „nu era vremea smochimelor”, nu era timpul rodirii! Oricând e timpul binelui. Oricând e timpul rodirii. Şi după cum Împărăţia lui Dumnezeu va veni pe neaşteptate, tot astfel şi faptele care o însoţesc nu ţin cont de termene sau contracte. Ei bine, prietenia autentică nu stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot sau când pot. De-aşa prietenie… Prieten adevărat se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod (Dumitru Stăniloae). Domnului îi place să ne numească prietenii Săi şi ajutorul Lui nu ţine cont de timp, loc sau mod!

În concluzie, întrunirea cu o altă persoană este extrem de benefică fiindcă ne îmbogăţeşte registrul de idei, atitudini, valori, perspective, comportamente… Ne investim în persoanele în care ne regăsim, dar şi în acelea care ne completează, astfel încât vom dezvolta trăsăturile de caracter cristice pe care ni le dorim pentru că „nu învăţăm decât de la cei pe care îi iubim”,  Goethe. Nu învăţăm decât de la Cel ce ne iubeşte dezinteresat  şi necondiţionat:  “împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu şi vei avea pace, te vei bucura astfel iarăşi de fericire” (Iov 22.21).

Articol de Iosif Belea

Biblia ne dă câteva principii care puse în practică duc la o creştere a prieteniei dintre soţ şi soţie, duc la o apropiere adâncă a acestora. Aş vrea să ne uităm împreună la aceste principii practice care cred că pot face din soţ cel mai bun prieten al soţiei şi vice-versa.

Ajută-ţi partenerul să înainteze în viaţă.

Eclesiastul 4.9 – „Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor.”

Majoritatea dintre noi suntem absorbiţi de propriul nostru succes. Suntem prea egoişti. Însă dacă dorim să dezvoltăm o relaţie de prietenie cu soţul sau cu soţia noastră va trebui să căutăm succesul celui de lângă noi.

La şcoala unde am studiat, de prea multe ori am văzut cum un băiat şi o fată care s-au cunoscut pe când ambii erau studenţi, se căsătoreau în timpul pregătirii lor universitare şi datorită nevoilor financiare sau datorită unei sarcini neprogramate, soţia studentă renunţa la studiile ei de dragul soţului ei, pentru ca el să-şi poată termina la timp facultatea. Unii am spune că e foarte frumos felul în care s-a jertfit acea soţie, şi e adevărat ce spuneţi, însă mai de fiecare dată soţii cădeau de comun acord că după ce soţul îşi va termina şcoala, şi soţia şi-o va termina pe-a ei, însă acest lucru rareori se mai întâmpla. Acest lucru nu duce la o apropiere ci mai degrabă deschide uşa pentru reproşurile de mai târziu.

Dacă eşti interesat cu adevărat în de succesul partenerului tău de viaţă, atunci mai întâi va trebui să te rogi pentru succesul lui. În loc să te rogi ca Dumnezeu să te ajute pe tine să faci noi progrese, gândeşte-te la sacrificiile celor de lângă tine pentru succesul tău şi caută binecuvântarea lui Dumnezeu peste viaţa lor. Dacă vrei să îţi îmbogăţeşti viaţa interioară, începe să te rogi pentru succesul prietenului de lângă tine. Apoi încurajează-ţi prietenul. Nu îl trage înapoi, nu îi spune cât de imperfect este, nu îi spune cât de greu e în viaţă, ci împinge-l înspre nişte ţeluri realizabile. Iar când nu mai poţi să-l împingi, trage-l înspre succes, dar nu înceta să-ţi încurajezi partenerul. Nu uita să-l lauzi pentru paşii făcuţi. Partenerul tău nu trebuie să ajungă la perfecţiune pentru a fi lăudat pentru că atunci nici tu, nici eu, nici partenerul tău nu ar ajunge să primească vreun cuvânt de laudă. 

Cineva a observat că Andrew Carnegie avea mulţi milionari care lucrau pentru el. Când a fost întrebat cum de e aşa, Carnagie a răspuns: „Nu erau milionari când au început să lucreze pentru mine. Când minereşti după aur, nu cauţi pământ, ci cauţi aur.” Caută „aurul” din prietenul tău şi laudă-l pentru acesta.

Ridică-ţi partenerul când acesta cade.

Eclesiastul 4.10 – „Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur, şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!”

De ce să-ţi ridici partenerul? Pentru că va veni o vreme când tu vei fi la pamânt şi tare bine ţi-ar prinde o mână întinsă care să te ridice. Solomon ne scrie următoarele: „Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate” (Prov. 17.17).  Nici unul dintre noi nu dorim să avem prieteni doar cât ne merge bine, ci ne dorim prieteni care să fie lângă noi mai ales în momentele dificile ale vieţii. Prietenii adevăraţi nu sunt cei care râd cu tine, ci cei care plâng cu tine.

De ce să-ţi ridici partenerul? Deoarece copiii tăi se uită la exemplul tău. Copiii noştri învaţă de la noi şi ar trebui să vadă în noi soţi şi soţii care sunt gata să plătească orice preţ pentru a sta alături de partenerul căzut, de partenerul încercat. Când copiii noştri vor fi la o răscruce a vieţii lor familiale, îşi vor aduce aminte de exemplul părinţilor lor. Dacă ei au văzut loialitatea părinţilor lor, de cele mai multe ori vor fi gata să o imite. Dacă au văzut că relaţia voastră e mult mai importantă decât lucrurile materiale, de cele mai multe ori, vor călca pe urmele voastre şi viaţa lor interioară va fi mult mai bogată.

De ce să-ţi ridici partenerul? Pentru că societatea noastră cunoaşte succesul sau eşecul pe baza modului în care îi tratăm pe cei slabi. Îi aplaudăm pe cei bogaţi, pe cei faimoşi dar îi călcăm în picioare pe cei slabi, pe cei căzuţi şi ne întrebăm de ce societatea e atât de rea, atât de rece, atât de crudă. Când noi îi ignorăm pe cei pe care îi numim prieteni atunci când aceştia au nevoie de ajutorul nostru, trimitem un mesaj subtil generaţiei care vine după noi că doar cei „perfecţi” în ochii lumii merită atenţia noastră.

Încălzeşte-ţi partenerul când trece prin momentele reci ale vieţii

Eclesiastul 4.11 – „Tot aşa, dacă se culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are să se încălzescă dacă e singur?”

            Sunt multe furtuni, multe vremi reci în viaţa noastră şi când trecem prin aceste momente, tare bine e să avem pe cineva care să ne dea din căldura lui. Când partenerul tău e bolnav, fii gata să stai lângă el, fii gata să-i faci ceaiul, fii gata să-i faci supa, fii gata să-ţi iei liber de la serviciu pentru a fi ca o doică faţă de copilul aflat în grija ei.

            Îmi place aşa de mult atitudinea celor trei prieteni ai lui Iov din Iov 2.11-13.  “Trei prieteni ai lui Iov, Elifaz din Teman, Bildad din Şuah, şi Ţofar din Naama, au aflat de toate nenorocirile care-l loviseră. S-au sfătuit şi au plecat de acasă să se ducă să-i plângă de milă şi să-l mângâie. Ridicându-şi ochii de departe, nu l-au mai cunoscut. Şi au ridicat glasul şi au plâns. Şi-au sfâşiat mantalele şi au aruncat cu ţărână în văzduh deasupra capetelor lor. Şi au şezut pe pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă, căci vedeau cât de mare îi este durerea” (Iov 2.11-13). Când partenerul tău trece prin momente grele, el nu are nevoie de predici, nu are nevoie de un studiu biblic, ci are nevoie de un prieten care să-l mângâie, să plângă împreună cu el, să-l îmbrăţişeze şi să-i spună că împreună veţi birui frigul vieţii.

Apără-ţi partenerul de viaţă

Eclesiastul 4.12 – „Şi dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă; şi funia împletită în trei nu se rupe uşor.”

Acest verset din Scriptură ne arată că adevărata prietenie se demonstrează prin ceea ce facem şi nu doar prin ceea ce spunem. Când partenerul tău se află sub atac, cel mai de seamă aliat al său ar trebui să fii tu. El are nevoie de Dumnezeu înainte de oricine altcineva şi mai apoi de tine pentru a rămâne în picioare. Trei împletiţi împreună întotdeauna sunt mai tari decât unul singur.

            Cum aş putea să îmi apăr partenerul? Mai întâi prietenia voastră trebuie să fie cunoscută de toţi înainte ca vreo persoană să se ridice împotriva partenerului tău. Acea persoană trebuie să ştie că lupta împotriva partenerului tău este o luptă împotriva ta. Apoi, fii gata să îţi asumi orice risc în ciuda a ceea ce cred ceilalţi. E clar că duşmanii partenerului tău vor deveni duşmanii tăi şi acest lucru îi opreşte pe mulţi de la o prietenie adevărată. Nu-ţi fie teamă de toate neadevărurile spuse de ceilalţi împotriva ta în lupta împotriva partenerului tău. Totuşi, în apărarea partenerului tău, atunci când acesta a greşit nu apăra greşelile lui, ci apără-l pe el. Şi un ultim lucru, nu aştepta ca partenerul tău să îţi ceară ajutorul. Fii tu cel care are iniţiativa de a-şi oferi ajutorul, de a fi lângă el, de a-l sprijini. Fii un prieten adevărat pentru partenerul tău, fii cel mai bun prieten al partenerului tău.

Articol de George Pordea

Este încă proaspătă în mintea noastră Sărbătoarea Mulţumirii, în care i-am mulţumit Domnului pentru încă un an binecuvântat cu roade de tot felul. Poporul Israel se întoarce în fiecare an la o astfel de sărbătoare, cu recunoştinţă pentru nenumăratele binecuvântări.

După strângerea roadelor, între zilele de 15 şi 22 ale lunii a şaptea, (luna Tişri, septembrie – octombrie în echivalent modern), întreg poporul Israel comemora poate „cea mai mare şi cea mai sfântă dintre sărbătorile evreieşti”, potrivit istoricului Josephus. În Leviticul 23 găsim detalii despre această sărbătoare, a treia şi ultima sărbătoare anuală care aduna toată partea bărbătească a poporului la Ierusalim (Ex. 23.17). În această săptămână, întregul popor trebuie să locuiască în corturi construite pe acoperişul caselor sau în pieţele publice, ca amintire a călătoriilor poporului în pustie, şi a anilor în care au locuit în corturi (Lev. 23.42-43).

Înainte de distrugerea Templului, în timpul acestei sărbători, toţi bărbaţii, femeile şi copiii care veneau în pelerinaj la Ierusalim, pe lângă jertfele pe care le aduceau înaintea lui Dumnezeu (Num. 29.12-39), se adunau în curtea Templului pentru a asculta citirea unor porţiuni din Tora de către Împărat. Moise porunceşte ca acest lucru să aibă loc o dată la şapte ani, după anul sabatic, dar obiceiul a fost întrerupt odată cu distrugerea Templului.

Frumuseţea acestei sărbători continuă să se regăsească şi astăzi, în special în colibele şi corturile construite în faţa caselor Ierusalimului, acolo unde clasa socială, averea şi avuţiile îşi pierd valoarea, şi fiecare familie se întoarce la viaţa simplă, de pelerin. Milioane de pelerini se îndreaptă cu această ocazie spre Ierusalim, oraşul sfânt, pentru a căuta prezenţa şi binecuvântarea divină, atât dintre evrei cât şi dintre neamuri.

În Israelul de astăzi, Sukkot este o sărbătoare de şapte zile, deschisă cu o zi specială de sărbătoare, ca de Sabat, cu servicii deosebite de rugăciune şi mese festive şi care se încheie în mod similar cu sărbătoarea numită  Hoshana Rabbah. Celelalte zile ale săptămânii, numite Chol HaMoed, sunt considerate mai mult decât zile obişnuite, dar nu au importanţa zilelor festive. Sunt permise activităţile necesare sărbătorii – ca şi cumpărături, gătit şi curăţenie pentru sărbătoare, sau călătorii şi vizite – dar prin legea iudaică sunt interzise cele de muncă obişnuită.

După întoarcerea din exil, la ceremoniile din Sărbătoarea Corturilor au fost adăugate două noi elemente. Mai întâi, în fiecare dimineaţă a acelei săptămâni, un preot mergea până la Fântâna Siloamului, de unde aducea apă într-un vas de aur. Apa era turnată pe altar, în timpul cântării psalmilor Hallel (112-117) cu diferite instrumente muzicale. Este foarte posibil ca afirmaţia Domnului Isus din Ioan 7.37-39 să fie o referinţă către acest ritual. Apoi, un alt element adăugat acestei sărbători a fost iluminarea Curţii Femeilor, împreună cu interpretarea Psalmilor Treptelor (120-134), eveniment însoţit de muzică, instrumente cu coarde şi dansuri.

Simbolurile acestei sărbători sunt deosebit de importante pentru poporul Israel. Sărbătoarea aminteşte de fragilitatea vieţii şi de importanţa credinţei pentru fiecare evreu care îşi aminteşte de providenţa lui Dumnezeu pentru popor timp de patruzeci de ani în pustie. Aceasta este şi o emblemă naţională a formării lor ca şi popor – au fost pentru prima oară liberi din robia Egiptului, făcând parte dintr-o naţiune creată şi eliberată de Însuşi Dumnezeu. Sukkot este o mărturie a încrederii, a speranţei şi a credinţei în Dumnezeu, singura sursă de tărie şi salvare pentru poporul Israel. Cortul smerit în care locuiesc pentru acea săptămână îi fereşte pe evrei de aroganţa ce poate să vină odată cu bogăţiile materiale acumulate, şi le reaminteşte de nevoile celor mai în vârstă, a celor părăsiţi sau apăsaţi de diferite probleme.

Sub călăuzirea lui Dumnezeu, Zaharia prooroceşte despre zile în care familiile întregului pământ „se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor şi să prăznuiască Sărbătoarea Corturilor” (Zah. 14.16-19), când orice neam care nu va participa la sărbătoare va fi aspru pedepsit de Dumnezeu cu urgia secetei.

Frumuseţea acestei sărbători pentru noi, cei ce nu facem parte din poporul ales al lui Dumnezeu, dar beneficiem de harul Său prin Isus Cristos, o găsim în Ioan 1.14, unde ni se spune despre Cuvântul (Isus Cristos) care „S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr”. O altă înţelegere a acestei afirmaţii este aceea că Isus Cristos S-a făcut trup şi „a cortuit” printe noi, s-a smerit de la dumnezeirea Sa la un cort pământesc, un trup uman, pentru a ne face parte de divinitate pentru veşnicie. Nu există mai mare motiv de mulţumire pentru noi!

Articol de Paul Oprea

Într-o zi, pe când eram elev în clasa a VIII-a, diriginta m-a întrebat dacă am vreun prieten. Răspunsul meu a venit prompt: Dinu. Acesta era unul dintre colegii mei de clasă, un băiat foarte simpatic, la care ţineam foarte mult. Era un coleg a cărui companie  îmi făcea deosebită plăcere şi orice oră petrecută împreună ca şi colegi de bancă era aur pentru mine. Totodată era şi un elev silitor şi asta mă provoca să învăţ la fel de bine ca şi el (mă provoca …). Mă întreb dacă şi el mă privea în acelaşi mod în care îl priveam eu, dacă mă considera cel mai bun prieten aşa cum îl consideram eu. Atunci eram doar un copil, prin urmare această relaţie a fost trăită copilăreşte.

           Acum însă sunt un adult, iar cel mai bun prieten al meu nu mai este un om, ci Însuşi Dumnezeu. În urmă cu cinci ani am făcut pace cu El şi am fost mântuit, iertat de păcatele mele, întrucât L-am mărturisit cu gura mea pe Hristos ca Domn, crezând în inima mea că Dumnezeu L-a înviat din morţi (Rom. 10.9). Eu Îl numesc aşadar pe Dumnezeu prietenul meu, dar oare El mă consideră prietenul Lui?

            Sunt cel puţin trei locuri în Scriptură unde se vorbeşte de prietenii lui Dumnezeu: Exodul 33.11,      Isaia 41.1 şi Evanghelia după Ioan 15.14-15. În prima locaţie este numit prieten Moise, în a doua profetul Isaia, iar în a treia locaţie sunt numiţi prieteni ucenicii lui Hristos. Cercetând ce anume L-a determinat pe Dumnezeu să îi numească pe aceşti oameni „prieteni”, am descoperit anumite calităţi ale acestora.

            În Gen. 18. 17 – 19 găsim scris că Avraam urma să poruncească fiilor săi şi casei sale după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, iar în 2 Cron. 20. 7 este scris că Avraam iubea pe Domnul. Aşadar, avea atât dragoste faţă de Dumnezeu, cât şi o viaţă dreaptă şi facere de bine.

            Despre Moise este scris că „a fost «credincios în toată casa lui Dumnezeu»” (Evrei 3.5) – de aici reiese credincioşia acestuia faţă de slujba pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu.

Hristos vorbeşte ucenicilor Săi numindu-i prieteni, dar cu o condiţie: dacă vor face ceea ce le porunceşte – întâlnim aici ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu (această idee apare şi în Mat. 28. 20, acolo unde este scris „Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit”).

            Aşadar, Dumnezeu îi consideră prieteni pe aceia care Îl iubesc, care trăiesc o viaţă dreaptă, fac binele, sunt credincioşi în lucrul încredinţat lor şi păzesc poruncile Sale. Nu este deloc greu să ajungi să-L ai ca prieten pe Însuşi Dumnezeu, însă este nevoie de mai mult efort ca El să te numească prietenul Lui. Există potenţialul ca fiecare creştin să fie numit „prieten” de Tatăl Ceresc şi aceasta deoarece Duhul Sfânt ne este dat ca arvună din momentul mântuirii (2 Corint. 5:5), iar Acesta aduce o roadă în cei Ce-l găzduiesc – Galat. 5. 22, 23 : „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege”. Interesant că roada Duhului include calităţile celor numiţi de Dumnezeu prietenii Săi.

            Dacă nu ne place să fim singuri, izolaţi, dacă ne dorim compania şi atenţia celor din jurul nostru, dacă dorim să avem o relaţie intimă cu cei iubiţi de noi – care sunt tot oameni păcătoşi, incapabili să facă binele (Rom. 3.23 şi Isaia 64.6) – cu cât mai mult ar trebui să căutăm să devenim prietenii lui Dumnezeu… 

Articol de Bogdan Marian

“Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate.”

Când eram foarte mică îmi doream din tot sufletul să am prieteni. Ţin minte că prin clasele primare mi-am întrebat odată o colegă dacă vrea să fim cele mai bune prietene. Nu mai ştiu ce mi-a răspuns, dar astăzi i-am uitat şi numele. Mai târziu, în gimnaziu, sufeream din cauză că nu puteam lega prietenii. Aveam sentimentul (mi-l amintesc prea bine) că toţi mă evită şi nu mă înţeleg. Astăzi lucrurile s-au schimbat: nu ştiu sigur dacă m-am maturizat eu sau dacă cei din jurul meu au devenit mai toleranţi, şi asta pentru că nu mă pot lăuda cu prietenia pe care o ofer, dar vreau să mă laud cu prietenii pe care Dumnezeu i-a pus lângă mine.  

E greu să scrii rânduri despre virtuţi a căror importanţă o neglijezi des, mai ales când constaţi că ele oferă, nu cer. Prietenia adevărată nu poate fi decât rară, la fel de rară precum dragostea adevărată sau iertarea sinceră, deoarece implică sacrificiu. Dacă prietenul adevărat iubeşte oricând înseamnă că, la un moment dat, va trebui să uite de sine şi să îl pună pe cel pe care zice că îl iubeşte mai presus. Nu vorbesc de lucruri complicate: ştiu bine că aproape întotdeauna îmi fac programul în jurul priorităţilor mele – un program cam inflexibil în jurul unor priorităţi care rar includ oameni, şi doar pentru scurte perioade de timp. Ce să mai spun de prietenii mei… Îmi sunt dragi, dar nu o dată am avut ocazia să-i încurajez şi am tot amânat până la renunţare (îmi cer iertare).

Prietenii tăi cum sunt? Ai mei sunt puţini la număr şi mult prea diferiţi ca să îi pot descrie. Nu îi înţeleg şi nu îi cunosc pe deplin, deşi îmi place mă amăgesc uneori şi cu gânduri mai îndrăzneţe. Pe toţi i-am numit cel puţin o dată frate sau soră, conştientă sau nu de înţelesul cuvintelor mele. Nu ştiu dacă le-am fost vreodată alături în nenorocirile lor sau dacă i-am ajutat în vreun fel, deşi îmi doresc. Când sunt cu ei, tind să fiu eu - mai egoistă – şi uit că (mai ales) prietenia e o responsabilitate. Uneori uit şi că trebuie să-i iert fără să stau pe gânduri şi să-i iubesc nu la schimb, ci pur şi simplu. Prezenţa lor în viaţa mea e un dar, uimitor în comparaţie cu tot ce-i palpabil şi al meu.

Când am început să scriu mi-am adus aminte, cu un gust mai puţin dulce, de lipsa unui prieten din trecut. Dumnezeu m-a crescut şi pe mine ca să înţeleg că prietenii nu au loc în viaţa mea dacă nu le fac loc, şi chiar mult. La ce bun să-i invit să se înghesuie pe un scăunel, iar eu să mă lăfăi în pat? Nu îi pot chema în viaţa mea dacă nu am ceva deosebit de oferit. Din păcate, adevărul e că eu chiar nu aveam nimic de oferit până când Domnul Isus nu a intrat în camera mea şi m-a învăţat să iau eu loc pe scăunel ca să îi las pe ei să se odihnească în pat. Sper să se simtă bine.

A fi prietenul cuiva nu e lucru uşor pentru că nu îţi dă siguranţa că vei primi prietenie la rândul tău (apropo, rândul tău e mai la urmă decât crezi). Probabil că vei primi prietenie, dar nu aşa cum o aştepţi sau cum o dai. Eu îţi propun ceva: roagă-te ca Dumnezeu să îţi dea înţelepciune şi prieteni înţelepţi. Aşa vei şti sigur că Domnul îţi va vorbi prin ei, iar tu le vei putea fi alături mai ales în nenorocirile lor.

Articol de Ioana Fântână

Unul din cei trei duşmani ai femeii creştine este firea ei. Acest duşman o face să îşi dorească să fie egoistă şi să îi impresioneze pe alţii. Din moment ce orice femeie este făcută din acelaşi material, având o fire pământească, fiecare se confruntă cu acest duşman.

Eu am o fire pământească, şi această natură firească sau carnală este păcătoasă. Deoarece este păcătoasă, firea mea nu creşte din punct de vedere spiritual. Firea nu poate fi spirituală. Firea mea devine din ce în ce mai slabă, pe zi ce trece. Am în interiorul meu (aşa cum ai şi tu), o dorinţă de a fi egoistă, de a face lucrurile cum vreau eu şi de a-i impresiona pe alţii. Firea mea vrea să fie mai bună decât tine – să am cea mai frumoasă rochie, să fiu cea mai frumoasă, să am cea mai bună casă, şi aşa mai departe. Firea mea, lăsată de capul ei, va ajunge să fie singură – o doamnă în vârstă şi nefericită care nu are nici un fel de dragoste sau influenţă asupra cuiva. Dar atunci când Domnul Isus S-a înălţat la cer, El a ştiut că voi avea nevoie de cineva care să mă ajute să am biruinţă – asupra mea însămi. Şi atunci mi-a lăsat un prieten drag şi scump – Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt poate face lucruri uimitoare prin mine. El poate să supună firea mea pământească şi să mă facă spirituală. Cu ajutorul Duhului Sfânt, duhul meu poate într-adevăr să crească din punct de vedere spiritual, şi să devină mai puternic şi mai blând în fiecare zi. Doar Duhul Sfânt este Cel care mă poate face altruistă, mă poate face să caut folosul altora, să îi iubesc şi să fiu o binecuvântare pentru alţii. Prin mine, Duhul Sfânt vrea ca alte femei să aibă o rochie frumoasă şi o casă frumoasă. Duhul Sfânt nu caută ce e mai bun pentru Sine; El caută binele celorlalţi.

O soţie firească nu va aştepta ca soţul ei să ia iniţiativa; ea va crede că acest lucru este umilitor şi obositor; o soţie plină de Duh Sfânt va găsi libertate, biruinţă şi bucurie în această aşteptare.

O soţie firească îşi va urma soţul doar atunci când acesta va fi de acord cu ea, dar vor fi de acord foarte rar; o soţie plină de Duh Sfânt se va supune dorinţelor soţului ei, chiar şi atunci când nu este de aceeaşi părere.

O mamă firească îşi va părăsi copiii sau îi va ignora deoarece o încurcă; o mamă plină de Duh Sfânt va rămâne dedicată pregătirii copiilor ei, de dragul lor.

O mamă firească se va enerva atunci când unul din copiii ei, ajuns adult, nu o implică într-o activitate la care ea ar fi vrut să participe; o mamă plină de Duh Sfânt va fi bucuroasă că aceşti copii ajunşi la maturitate sunt fericiţi, şi nu se va aduce pe ea însăşi în prim-plan.

O membră firească a unei biserici va merge la biserică pentru a-şi etala o nouă ţinută şi se va enerva dacă nu este luată în considerare pentru o anumită poziţie în lucrare; o membră plină de Duh Sfânt a unei biserici va merge la biserică pentru a-i sluji şi încuraja pe alţii.

 Aş putea continua tot aşa, dar cred că m-am făcut înţeleasă. Aş vrea doar să mai adaug că mi-am trăit viaţa în ambele feluri: şi în fire, şi în Duh. Am experimentat toate paradigmele de mai sus şi am văzut că adevărata biruinţă şi bucurie sunt păstrate pentru femeia creştină umplută de Duhul Sfânt.

Capitolele 5 şi 6 din Efeseni ne învaţă în principal două lucruri: cum să fim pline de Duh, şi cum să ne înţelegem cu alţii. Dacă nu eşti plină de Duh Sfânt, nu te vei putea înţelege cu ceilalţi. Firea ta va interzice asta! Atunci, cum putem fi pline de Duh Sfânt?

1. Citeşte Biblia şi roagă-te zilnic.
2. Cere-ţi iertare pentru păcate şi cere umplerea Duhului Sfânt de câteva ori pe zi.
3. Ascultă predici înregistrate.
4. Ascultă muzică creştină.
5. Citeşte şi cântă imnuri de laudă şi cântări creştine.
6. Subliniază versete în citirea ta zilnică şi reciteşte-le în timpul zilei.
7. Fă lucruri pentru alţii.
8. Spune altora despre Domnul Isus.
9. Stai departe de lucrurile care implică păcatele enumerate în Efeseni 4:25-31.

Eu nu am altceva de oferit celor cu care lucrez, în afară de firea mea păcătoasă. Dar am un dar scump primit de la Dumnezeu – Duhul Său cel Sfânt. Atunci când El mă umple, se întâmplă lucruri minunate. Au loc lucruri extraordinare, cum ar fi: construirea unei căsătorii fericite, creşterea unor copii buni, întărirea relaţiilor familiale şi binecuvântarea fraţilor şi surorilor din biserică.

Nu uita să obţii victoria asupra celui mai mare duşman al tău – tu însăţi. Nu uita să foloseşti cea mai puternică armă pe care o ai – Duhul Sfânt al lui Isus Hristos!

Articol de Cindy Schaap (tradus cu permisiune din „Christian Womanhood“ august 2005)