Nimeni nu doreşte să-si amintească de ea

Despre neîmplinire vor vorbi întotdeauna cei care nu au suferit-o, sau cei care au depăşit-o cu mult timp în urmă. Neîmplinirea este un cuvânt trist, deoarece reprezintă visuri şi planuri căzute la pământ. Nimeni nu doreşte să îşi amintească de ea; este un copil uitat, batjocorit şi renegat de toţi.

Copilul acesta bate la toate uşile. A bătut la a mea şi a bătut cu siguranţă şi la uşa cititorului. Cu toţii îi deschidem şi îl primim înăuntru înainte să-i cunoaştem numele, iar când îl aflăm este deja prea târziu ca să îl mai poftim să plece. Prezenţa lui este apăsătoare şi crudă; cuvintele lui amare şterg în câteva clipe zâmbetul de pe chipul celui care l-a primit. Vorbeşte puţin şi pleacă repede, însă clipele dureroase rămân în sufletul gazdei mult timp mai târziu. Perioada de apoi este un proces lung, obositor, marcat de speranţă puţină şi întrebări multe.

Cu timpul, rana se vindecă, iar vizita acestui biet copil devine dintr-un rău neînţeles un rău necesar. Cuvintele lui sunt o lecţie aspră primită la momentul potrivit.

Personal, nu înţeleg întotdeauna de ce este acela momentul potrivit. Dumnezeu mă smereşte când depăşesc limitele impuse de El, chiar dacă, deseori, nu aflu despre ele decât după ce le-am încălcat. Probabil că aşa se capătă experienţa. Am învăţat să mă resemnez repede atunci când sufăr neîmplinire, pentru că înţeleg că Dumnezeu mă fereşte  de nişte tărâmuri străine care îmi pot provoca mult rău.

Neîmplinirea poate fi alteori refuzarea unor capricii; în aceste condiţii, este însoţită de evidenţierea tuturor binecuvântărilor lui Dumnezeu de până acum. Scopul ei este acela de a face oameni mulţumitori şi cumpătaţi. O particularitate a ei este că, deşi aduce transformări ziditoare în timp, nimeni nu doreşte o reîntâlnire cu ea; în plus, cu fiecare împlinire, dispreţul pentru acest copil nedorit creşte şi mai mult… până în ziua în care Dumnezeu îl va trimite înapoi la uşa noastră.

Îmi este teamă de neîmplinire. Deşi ştiu că este una dintre cele mai eficiente ‘nuiele’ ale lui Dumnezeu, este şi una dintre cele mai temute. Mai mult, este una împotriva căreia nu cunosc remediu. Ştiu că Dumnezeu va aduce şi altă dată resemnare în viaţa mea şi mă va obliga să mă smeresc şi să mă las apăsată de Mâna Lui cea tare; dar, în acelaşi timp, mă încurajează să sper, să visez şi să lupt pentru ceea ce îmi doresc.

Aşa că, data viitoare când voi mai trece pe lângă copilul numit Neîmplinire, am să-l salut ca pe un cunoscut şi am să-i mulţumesc pentru că a binevoit să nu bată încă la uşa mea.

Ioana Fântână