Dificultăţi minore, dar nerezolvate sunt cauza distrugerii unei căsnicii

Am ales să tratez în acest număr una dintre cele mai semnificative cauze ale supărărilor, care apar în zilele primare ale unei căsnicii şi anume: aşteptările neîmplinite. Nu cred că vreun cuplu care se pregăteşte de nuntă, care îşi alege hainele de nuntă, invitaţiile, florile şi locaţia lunii de miere, nu dezvoltă în inima lui aşteptări cu privire la ceea ce ar trebui să fie căsnicia. Nu cred că mirii intră în căsnicie sperând să dea greş, sperând să iasă totul rău. Nu cred că doi oameni se căsătoresc sperând să aibă o relaţie de cuplu mediocră, o căsnicie de nota 7. Deşi nu cred că un cuplu tânăr se aşteaptă să aibă o căsnicie de nota 10 cu felicitări, vreau să cred că toate cuplurile doresc să aibă o astfel de căsnicie. De aici încep aşteptările neîmplinite pe care le poate avea un cuplu.

În Luca 15, Domnul Isus ne vorbeşte despre un tată care avea doi fii. Fiul cel tânăr deseori este numit „fiul risipitor.” A venit o zi în viaţa acestui fiu, în care a dorit să plece de acasă şi să trăiască după cum dorea el, şi nu după cum îi dicta tatăl său. El s-a dus la tatăl său şi i-a spus: „Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine.” (Luca 15.12) Nu ştim dacă tânărul avea vârsta pentru a primi o avere de la tatăl său, cert este faptul că acel tânăr cerea ceea ce simţea că ar trebui să primească.

Aşteptări corecte sau incorecte?

În căsnicie, nu cred că este greşit să ai anumite aşteptări în drepturi şi privilegii. Un soţ are dreptul să aştepte credincioşie din partea soţiei lui şi o soţie are dreptul de a aştepta credincioşie din partea soţului ei.  Soţia are dreptul să aştepte de la soţul ei să îi poarte de grijă din punct de vedere financiar, fizic sau material.  Nu cred că un soţ greşeşte având aşteptări în ce priveşte curăţenia în casa cuplului. Cred că aceste aşteptări sunt corecte. Totuşi, dacă aceste aşteptări sunt foarte sus şi dacă acel cuplu e neexperimentat şi imatur, se deschide o uşă a neîmplinirilor. De ce? De exemplu, un bărbat se căsătoreşte şi aşteaptă ca soţia lui să fie o bucătăreasă de nota 10, însă soţia lui înainte de a se căsători nu a petrecut prea multe ore în bucătărie şi ca rezultat ea este o bucătăreasă de nota 5. De cele mai multe ori soţul e nemulţumit şi această nemulţumire devine câmpul de luptă între cei doi. În anumite momente intense, soţul poate folosi neîmplinirea lui din domeniul culinar ca o armă, cu care loveşte în soţie prin cuvinte nepotrivite. Sau poate soţia a crescut într-un cămin în care tatăl avea un servici bun şi posibilitatea de a purta de grijă familiei. Poate standardul material din trecutul soţiei să fie mult superior standardului prezent, deoarece soţul ei nu are o slujbă la fel de bună ca cea a tatălui ei şi nu aduce în casă acelaşi venit ca tatăl ei. Cu siguranţă, soţia ştia aceste lucruri când a decis să se căsătorească şi totuşi soţul nu se ridică la aşteptările financiare ale soţiei. Ea aşteaptă ca soţul ei să fie notat cu 10 la acest capitol, când în realitate el cu greu se ridică la un 5. Dacă soţia este imatură, cu siguranţă va fi neîmplinită la acest capitol, ceea ce va da naştere multor frustrări. La fel ca soţul, şi ea se poate folosi de cuvinte dure care înţeapă, care distrug, care lasă răni.

Aşteptările neîmplinite pot distruge o căsnicie

Aşteptările neîmplinite pot produce slăbiciuni în căsnicie. Dacă o anume slăbiciune nu este rezolvată ea va da naştere în timp la amărăciune, iar amărăciunea va măcina căsnicia precum cancerul în trup, până când temelia căsniciei va fi compromisă şi căsătoria se va dărâma la prima furtună a vieţii. Căsniciile rareori dau greş datorită problemelor „mari” cum ar fi moartea unui copil sau o boală terminală a unuia dintre soţi. De cele mai multe ori, dificultăţile minore, dar nerezolvate sau aşteptările neîmplinite sunt cauza distrugerii unei căsnicii. Diferenţa dintre ceea ce aşteaptă o persoană şi ceea ce primeşte este măsura nefericirii sau fericirii acelei persoane.

Dacă un tânăr intră în căsnicie aşteptând ca soţia lui să fie de nota 7 la gătit cu siguranţă nu va fi neîmplinit şi nemulţumit când va descoperi că a avut dreptate. Sigur îl va slăvi pe Dumnezeu dacă descoperă că soţia lui e de nota 8 sau 9 în acest domeniu. Acceptarea abilităţii ei de către soţ îi oferă soţiei spaţiul în care ea poate să crească pentru    a-şi mulţumi soţul şi mai mult, dar aceeaşi acceptare îi oferă soţului spaţiul în care măsura fericirii lui poate să crească odată cu experienţa şi abilităţile soţiei.

Trebuie să precizez aici că există anumite domenii, cum ar fi credincioşia sau loialitatea, în care aşteptările cât şi împlinirea acestora trebuie să fie de nota 10. Nu poţi spune unui soţ că e bine şi dacă ia o notă de trecere în purtarea lui cu persoanele de sex opus.

Procesul maturizării într-o căsnicie

Deoarece aşteptările soţului sau ale soţiei vor fi împlinite pe măsură ce fiecare în parte se maturizează în noua poziţie pe care o are, ar fi bine ca la începutul căsniciei nivelul aşteptărilor fiecarui partener să fie scăzut pentru a se acomoda cu nivelul de îndemânare pe care îl are celalalt  partener în ziua nunţii şi nu nivelul pe care îl va dobandi  peste 5 sau 10 ani de la căsătorie. Aş vrea să ne gândim la această idee luând ca exemplu un copilaş care învaţă să umble şi chiar să alerge. O mamă nu îşi ceartă copilul care cade în timp ce încearcă să facă primul pas. De fapt, în ziua de azi mulţi părinţi îşi filmează copilul, când acesta încearcă să facă primul pas, când încearcă să umble. Acei primi paşi aduc bucurie şi multe zâmbete pentru părinţi. Aşa ar trebui să se bucure şi cuplul tânăr în zilele primare ale căsniciei lor, acele zile de maturizare şi creştere.

La începutul căsniciei noastre nu am aşteptat ca soţia mea să gătească la fel ca mama. Noi bărbaţii, deseori greşim când afirmăm că mama noastră nu făcea aşa un anume fel de mâncare, sau că sarmalele mamei erau mai bune ca ale soţiei. E normal să fie aşa deoarece mama a gătit pentru tata zeci de ani. Astăzi însă, după 13 de căsnicie soţia mea face anumite specialităţi pe care mama nu mi le-a făcut niciodată, şi dacă aş pune-o să mi le facă sigur nu  i-ar ieşi din prima. Aşteptările pe care le am acum în ce priveşte mâncarea sunt împlinite oridecâte ori stau la masă cu soţia şi copiii mei.

La începutul lucrării mele de predicator, cu siguranţă nu predicam la fel de bine ca socrul meu, care e păstor, însă soţia mea nu a venit să-mi spună că tatăl ei e un predicator de o sută de ori mai bun ca mine, ci a avut răbdare cu mine, a aşteptat să mă maturizez, a aşteptat să îmi dezvolt abilităţile de orator. Nu vreau să spun că sunt un mai bun predicator ca tatăl soţiei mele însă îi mulţumesc soţiei mele că a decis în inima ei la începutul lucrării mele să nu compare un predicator tânăr şi neexperimentat cu unul trecut prin viaţă şi veteran în această artă.

« Tată, dă-mi » versus « Tată, iartă-mă »

Daţi-mi voie să mă întorc la pilda fiului risipitor. Aşa cum am spus mai înainte, fiul cel tânăr a făcut următoarea afirmaţie: „Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine.” Deşi cerea ceva ce de drept urma să îi aparţină, caracterul acestui fiu nu era la nivelul în care să poată face faţă acelei averi. Deşi avea un drept de moştenitor, nu era pregătit să moştenească acele bunuri. Mai târziu în viaţă, după ce a făcut greşeli tragice risipind ceea ce tatăl îi dăruise, fiul cel tânăr a ajuns în punctul din viaţa lui, în care a spus: „Tată am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.” (Luca 15.21b)  Acest fiu a crescut de la „Tată, dă-mi” la „Tată, iartă-mă.”

Cu siguranţă şi în căsnicia ta vor fi momente în care se vor face greşeli, vor fi momente de neînţelegere şi acestea deseori apar datorită aşteptărilor neîmplinite. Nu îţi cere drepturile, ci fii gata să recunoşti că „nu eşti vrednic…”  În loc să spui „dă-mi ce mi se cuvine”, fii gata să spui „iartă-mă”.

George Pordea